Ortodhox Catechism part 1

September 20, 2010 § Leave a comment

Religion,  Christianity 

Religion is the relationship and communication of man with God. By its very nature, the spirit of man turns towards God, Who is his origin and his last and final goal. Between man and God there exists a strong mystical bond, in just the way a bond exists between a child and his father or his mother. God loves man constantly, always and forever, and man in his natural state seeks God’s love and offers to Him his obedience. Man wants to do God’s will.

This is the natural state of things. And this is the way things were before the disobedience and fall of man. After that disobedience and fall this relationship of man to God weakened. Now a special kind of warmth and cultivation is needed from the side of God. And so religion, which is natural to man, requires cultivation–cultivation by God, because it is God Who knows how to and is able to perform this cultivation correctly–in order to bring fallen man back to the high position he formerly held and the level that is properly his. Unfortunately, man frequently puts himself and his own actions in the way and becomes an obstacle to God’s work.

Man must have good will and be receptive to the actions and gifts of God. When man puts himself in the way with his ego and pride, he spoils things. The natural tendency of man to love God and to accept His gifts is suppressed and almost erased. He himself becomes the creator of a distorted religion in which truth is mixed with deception. And so we have the phenomenon of there being so many religions, religions made by man and, because they are man-made, not perfect.

This is the major difference between the Christian religion and other religions. The other religions begin from man and go towards God. The Christian religion begins from God and descends to man. In the other religions man tries to find God. In Christianity, God becomes God-man and reveals Himself to man. Since no one can know God as well as God knows Himself, when God reveals Himself we have the real truth and not deception. What we should do, then, is to accept the truth that God offers us.

But even in this respect, unfortunately, man frequently puts himself in the way. He is taught and he teaches things that are not divinely revealed. He becomes a heretic. This designation belongs to those who either create doctrines and teachings that are not found in divine revelation or who reject the doctrines and teachings that are found in it. For example, in the first case we have the Roman Catholics with their doctrine of the infallibility of the Pope. In the second case we have the Protestants, who teach that Holy Communion is not the real Body and Blood of Christ but symbolizes the Body and Blood of Christ even though Christ Himself said, “This is my Body” and “This is my Blood.”

We said above that religion is natural to man. We may say that it is a universal phenomenon. Plutarch says, “When you travel you find unwalled cities, uncultivated, without a King, without palaces, without money, without even a need for currency, without a number of theatres or athletic stadiums. But no one sees a town or a city without a Holy Temple or without God.”

It is possible, however, for someone to observe that what Plutarch is saying does not apply to us today; until very recently, if you went to Albania you saw neither churches nor God. And whoever said that was correct, but only superficially so. No one knew what the Albanians actually believed inside. They could not express themselves. Everything was overshadowed with fear and oppressed with slavery. Religion had been abolished by law. This also happened in China between 1966 and 1979. Things have changed there. They are changing in Albania. In spite of this, the Marxist preaching of atheism suppresses the natural religious tendency and destroys the natural state of man; without doubt it hurts religion and man because it removes man from his natural environment. I asked Fr. Chrysostom, a Yugoslavian monk, “Fr. Chrysostom, does religion have freedom in Yugoslavia?” and he replied to me, “It has limited freedom, but what good does that do? Through atheism the Communists have ruined and perverted the people and someone will have to start from zero.”

Lord Jesus Christ, Who became man and revealed Yourself as God and Who revealed Your Father and Your Holy Spirit to us sinners, think not of our sins nor those of any man. Send Your Holy Spirit as a life-creating dew to touch and to open all of our hearts for us to accept Your Divine Revelation and to live the natural life of religion. Make us worship You correctly, make our soul seek You, our heart beat for You, our breath praise You. The bad, make good. The distorters, have them accept the truth. The proud and egotistical, make humble and sensible so that they too may accept Your Divine Revelation.

Other Religions and Christianity

How many religions are there in the world? Many. Can we provide an exact number? No. We can, however, divide the religions into three classes. These are the monotheistic, the polytheistic, and the pantheistic. The characteristic of monotheistic religions is belief in one God; and some examples of this kind of religion are Judaism and Mohammedanism. Polytheistic religions are marked by the belief in many gods; and such are worship of the stars, animal worship, plant worship, and others. Pantheistic religions are Brahmanism, Buddhism, and others, and their characteristic is the belief that the universe is God and that within the universe the divine remains passive and does not have a personality of its own.

Christianity is distinct from all of the above religions. It is a monotheistic religion. Christians believe in one, personal God. Sometimes certain people confuse things. Non-Christians, especially, accuse Christians of believing in three gods: the Father, the Son, and the Holy Spirit. The truth is that we believe in the Father, in the Son, and in the Holy Spirit, but these three persons are one God. A Trinitarian God. We shall explain this later, when we deal with the Three Persons of the Holy Trinity. At present, we should bear in mind that our God is One, but in three Persons.

Christianity has a divine origin. It was revealed to man by God. Revealed and taught to man by Christ, Who was Perfect God, but became perfect man.

Christianity was not given to man from the beginning. God acted pedagogically, the way a child’s guardian or teacher acts. He first tried to cultivate man through Judaism. When the fullness of the time came, then He sent His Only-begotten Son, Jesus Christ, to become man and to teach mankind the truth.

Judaism was given by God. It was not, nor is, a perfect religion. It was the pedagogical preparation for Christ and is perfected only by being complemented by Christianity. Judaism is a sketch. In order to become a finished painting it must accept Christianity. It is the friend of the Bridegroom, but not the Bridegroom. The Bridegroom is Christ and Christianity. Judaism is dusk; it is not the sun. The sun is Christ. Christianity is the light of day, the bright sun.

Christianity teaches the truth. But from where does that truth derive? It comes from Divine Revelation, both oral and written. Oral revelation is Holy Tradition, and written revelation is Holy Scripture; and both Holy Tradition and Holy Scripture are equal. Holy Tradition is chronologically older than Holy Scripture. For example, the Prophets spoke first and afterwards wrote down their inspired words. Christ Himself never wrote anything down. He just spoke. His words were written by the Evangelists many years later, some years indeed after His sacrifice upon the Cross and His Resurrection. And the Apostles spoke and taught Christianity, although in only a few instances did they write epistles.

It is only Holy Tradition that can transmit the divine truths that are not written down in the Bible. Only Holy Tradition can correctly interpret Holy Scripture. When Holy Tradition is rejected and only Holy Scripture is accepted as the basis of our faith, as something to be interpreted by individuals, the unity of the faith is shattered. Then we have the phenomenon of the Protestant churches, which began in the sixteenth century as a single movement and have now ended up including more than twenty thousand churches, all Protestant, but each separate from the other, and at times fighting with each other. Holy Tradition keeps us united–that is, the authentic Holy Tradition. The ark of Holy Tradition is the Church herself. For this reason St. Paul commands, “Maintain and keep the traditions.”

We have said that Christianity draws the truth from Holy Tradition and Holy Scripture. We call Holy Scripture simply the Bible. When we say Holy Scripture or Bible we mean both The Old Testament and The New Testament.

The Old Testament is comprised of forty-nine books, which were written by various writers inspired by God. All of these books were written in Aramaic. They were translated into Greek and this translation is known to us as the Septuagint (Translation of the Seventy). The Old Testament is the covenant between God and the Hebrews, the covenant that contains all of the conditions under which the people could be guided to Christ and to salvation.

The New Testament is comprised of twenty-seven books, all of them written in the Greek language, and it is the new covenant between God and mankind that was made with the incarnation of Christ and was signed and sealed with His Sacrifice upon the Cross and with His Resurrection.

In essence Christianity draws the truth from Christ, Who is Himself the truth and life. Whoever wishes to be alive as a Christian must remain united with Christ, for He is the Vine and the Christian is the branch. When he is united with Christ, the Christian draws sap and abundant life from the Vine.

Our Christ, Who are the Truth, the Way, and the Life, we thank You for having revealed Yourself to us and for having given us Holy Tradition and Holy Scripture. Grant us a clear mind and sincere faith with which to study Your Word and to grow spiritually. Abide with us and keep us united with You, so that we may enjoy abundant life. Life eternal.

Tradition in the Orthodox Church

Terminology and Meaning.

The term “tradition” comes from the Latin traditio, but the Greek term is paradosis and the verb is paradido.It means giving, offering, delivering, performing charity. In theological terms it means any teaching or practice which has been transmitted from generation to generation throughout the life of the Church. More exactly, paradosis is the very life of the Holy Trinity as it has been revealed by Christ Himself and testified by the Holy Spirit.

The roots and the foundations of this sacred tradition can be found in the Scriptures. For it is only in the Scriptures that we can see and live the presence of the three Persons of the Holy Trinity, the Father, the Son and the Holy Spirit. St. John the Evangelist speaks about the manifestation of the Holy Trinity:

“For the Life was manifested, and we have seen it, and bear witness, and show unto you that eternal life, which was with the Father, and was manifested unto us” (1 John 1:2).

The essence of Christian tradition is described by St. Paul, who writes:

“But now in Christ Jesus, you that used to be so far apart from us have been brought very close, by the blood of Christ. For He is peace between us, and has made the two into one and broken down the barrier which used to keep them apart, actually destroying in His own person the hostility caused by the rules and decrees of the Law. This was to create one single man in Himself out of the two of them and by restoring peace through the Cross, to unite them both in a single body and reconcile them with God. In His own person He killed the hostility… Through Him, both of us have in one Spirit our way to come to the Father” (Ephes. 2:13-14).

He also makes clear that this Trinitarian doctrine must be accepted by all Christians:

“If any man preach any other gospel to you than you have received (parelavete) let him be condemned” (Gal. 1:8-9).

Speaking about the Holy Eucharist, which is a manifestation of the Holy Trinity, he writes:

“For I have received (parelavon) of the Lord that which I also delivered to you” (paredoka) (1 Cor. 11:23).

Again speaking about the death, burial and resurrection of Jesus Christ, St. Paul writes:

“For I delivered to you (paredoka) first of all that which I also received” (parelavon).

Finally he admonishes:

“Brethren, stand fast and hold the traditions (tas paradoseis) which you have been taught, whether by word or our epistle” (2 Thessal. 2:15).

The sole source and cause and principle of the Trinitarian unity is the Father Himself (Ephes. 4:4-6).

The Apostolic Tradition.

Theologians call this teaching of the Scriptures “the Apostolic Tradition.” It encompasses what the Apostles lived, saw, witnessed and later recorded in the books of the new Testament. The bishops and presbyters, whom the Apostles appointed as their successors, followed their teaching to the letter. Those who deviated from this apostolic teaching were cut off from the Church. They were considered heretics and schismatics, for they believed differently from the Apostles and their successors, thus separating themselves from the Church. This brings into focus the Church as the center of unity of all Christians. This is the ecclesiastical or ecclesiological characteristic of Tradition. The Church is the image and reflection of the Holy Trinity since the three persons of the Holy Trinity live, indwell, and act in the Church. The Father offers His love, the Son offers His obedience, the Holy Spirit His comfort. Only in the historical Church can we see, feel, and live the presence of the Holy Trinity in the World. In describing this reality St. Paul writes:

“So he came and proclaimed the good news: peace to you who were far off, and peace to those who were near by; for through him we both alike have access to the Father in the one Spirit. Thus you are no longer aliens in a foreign land, but fellow-citizens with God’s people, members of God’s household. You are built upon the foundation laid by the Apostles and prophets, and Christ Jesus Himself is the cornerstone. In him the whole building is bonded together and grows into a holy temple in the Lord. In him you too are being built with all the rest into a spiritual dwelling of God” (Ephes. 2:17-22).

The unity of the Holy Trinity, being the fundamental reality in the Church and of the Church, also requires a real unity among all its members. All the members of the Church live in the bond of love and unity through the Holy Trinity. This truth is described by St. Peter:

“But you are a chosen race, a royal priesthood, a holy nation, God’s own people, that you may declare the wonderful deeds of Him who called you out of the darkness into His marvelous light. Once you were no people, but now you are God’s people; once you had not received mercy, but now you have received mercy.” (1 Peter 2: 9-10).

This Church was established as a historical reality on the day of Pentecost, with the descent of the Holy Spirit upon the Apostles:

“While the day of Pentecost was running its course they were all together in one place, when suddenly there came from the sky a noise like that of a strong driving wind, which filled the whole house where they were sitting. And there appeared to them tongues like flames of fire, dispersed among them and resting on each one. And they were all filled with the Holy Spirit and began to talk in other tongues, as the Spirit gave them power of utterance” (Acts 2: 1-4).

Only in this Church, where the Holy Trinity lives and acts constantly could the teaching of Christ, the very revelation of truth, as received and transmitted by the Apostles, abide and be sustained. Thus truth in its fullness does not exist outside the Church, for there is neither Scripture, nor Tradition. This is why St. Paul admonishes the Galatians that even if an angel from heaven preaches another gospel to them, he must be condemned:

“If any man preach any other gospel to you than that you have received (parelavete) let him be condemned” (1:8-9).

And he writes to his disciple Timothy to follow strictly the “precepts of our faith” and the “sound instructions” he received from him and avoid “godless myths” (1 Tim. 4: 4-7). He also admonishes the Colossians to avoid “merely human injunctions and teachings” (2: 22), and to follow Christ:

“Therefore, since Jesus was delivered to you as Christ and Lord, live your lives in union with Him. Be rooted in Him; be built in Him; be consolidated in the faith you were taught; let your hearts overflow with thankfulness. Be on your guard; do not let your minds be captured by hollow and delusive speculations, based on traditions of man-made teaching and centered on the elemental spirits of the universe and not on Christ. For it is in Christ that the complete being of the Godhead dwells embodied, and in Him you have been brought to completion” (Col. 2: 6-8).

This teaching or Apostolic Tradition was transmitted from the Apostles themselves to their successors, the bishops and the presbyters. St. Clement, Bishop of Rome (second century A.D.), and probably a disciple of the Apostles himself, described this historical truth:

“The Apostles preached to us the Gospel received from Jesus Christ, and Jesus Christ was God’s Ambassador. Christ, in other words, comes with a message from God, and the Apostles with a message from Christ. Both these orderly arrangements, therefore, originate from the will of God. And so, after receiving their instructions and being fully assured through the Resurrection of our Lord Jesus Christ, as well as confirmed in faith by the word of God, they went forth, equipped with the fullness of the Holy Spirit, to preach the good news that the Kingdom of God was close at hand. From land to land, accordingly, and from city to city they preached; and from among their earliest converts appointed men whom they had tested by the Spirit to act as bishops and deacons for the future believers” (Letter to the Corinthians, ch. 42).

One can clearly see how the message of salvation originating from God the Father was taught by Jesus Christ, witnessed to by the Holy Spirit, preached by the Apostles and was transmitted by them to the Church through the clergy they themselves appointed. This became the “unerring tradition of the Apostolic preaching” as it was expressed by Eusebius of Caesarea, bishop of the fourth century, who is considered the “father” of Church History (Church History, IV, 8).

The Patristic Tradition.

From what has been said so far, it can be seen that there is no theological distinctions or differences or divisions within the Tradition of the Church. It could be said that Tradition, as an historical event, begins with the Apostolic preaching and is found in Scriptures, but it is kept, treasured, interpreted, and explained to the Church by the Holy Fathers, the successors of the Apostles. Using the Greek term Pateres tes Ecclesias, the Fathers of the Church, this “interpretive” part of the Apostolic preaching is called “Patristic Tradition.”

The Fathers, men of extraordinary holiness and trusted orthodoxy in doctrine, enjoyed the acceptance and respect of the universal Church by witnessing the message of the Gospel, living and explaining it to posterity. Thus, Apostolic Preaching or Tradition is organically associated with the Patristic Tradition and vice versa. This point must be stressed since many theologians in the Western churches either distinguish between Apostolic Tradition and Patristic Tradition, or completely reject Patristic Tradition.

For the Orthodox Christian, there is one Tradition, the Tradition of the Church, incorporating the Scriptures and the teaching of the Fathers. This is “the preaching of the truth handed down by the Church in the whole world to Her children” (St. Irenaeus, Proof of the Apostolic Preaching, 98). St. Athanasius, the Great “Pillar of Orthodoxy,” who was bishop of Alexandria during the fourth century, gives the most appropriate definition of the Church’s Tradition:

“Let us look at the very tradition, teaching, and faith of the catholic Church from the very beginning, which the Logos gave (edoken), the Apostles preached (ekeryxan), and the Fathers preserved (ephylaxan). Upon this the Church is founded (tethemeliotai)” (St. Athanasius, First Letter to Serapion, 28).

In retrospect, Tradition is founded upon the Holy Trinity, it constantly proclaims the Gospel of Christ, it is found within the boundaries of the Christian Church, and it is expounded by the Fathers.

Universality and Timelessness of Tradition.

Another characteristic still needs to be added, namely that the Tradition of the Church is universal in space and time. St. Vincent of Lerins, a bishop and writer in France during the fifth century, writes that “we must hold what has been believed everywhere, always, and by all” (Common, 2). Indeed, the Church with all her members, always, from the time of her inception until the end of time, accepts and teaches everywhere the redemptive work of Christ. This does not mean that the Church and Her Tradition move within numerical, geographical or chronological limits. The Church and Her Tradition, although they live in history, are beyond history. They have eternal value, because Christ, the Founder of the Church, has no beginning and no end. In other words, when the universality of the Church Tradition is mentioned, it refers to the gift of the Holy Spirit, which enables the Church to preserve until the end of time the Apostolic truth unadulterated, unbroken, and unaltered. This is true because Tradition expresses the common Orthodox mind (phronema) of the whole Church against all heresies and schisms of all times.

It is important to emphasize both the temporality as well as the timelessness, two fundamental aspects of Holy Tradition. The late Fr. Georges Florovsky wrote that:

“Tradition is not a principle striving to restore the past, using the past as a criterion for the present. Such a conception of tradition is rejected by history itself and by the consciousness of the Orthodox Church… Tradition is the constant abiding of the Spirit and not only the memory of words. Tradition is a charismatic, not a historical event” (“The Catholicity of the Church” in Bible, Church, Tradition, p. 47).

In other words, Tradition is a gift of the Holy Spirit, a living experience, which is relived and renewed through time. It is the true faith, which is revealed by the Holy Spirit to the true people of God.

Tradition, therefore, cannot be reduced to a mere enumeration of quotations from the Scriptures or from the Fathers. It is the fruit of the incarnation of the Word of God, His crucifixion and resurrection as well as His ascension, all of which took place in space and time. Tradition is an extension of the life of Christ into the life of the Church. According to St. Basil, it is the continuous presence of the Holy Spirit:

“Through the Holy Spirit comes our restoration to paradise, our ascension into the kingdom of heaven, our return as adopted sons, our liberty to call God our Father, our being made partakers of the grace of Christ, our being called children of light, our sharing in eternal glory, and, in a word, our being brought into a state of a ‘fullness of blessing’ (Rom. 15: 29), both in this world and in the world to come…” (St. Basil of Caesaria, On the Holy Spirit, XV.).

Tradition and traditions.

This description by St. Basil gives the true “existential” dimensions of the Holy Tradition of the Church. For the Orthodox, therefore, Tradition is not a static set of dogmatic precepts, or the uniform practices of the liturgical ritual of the Church. Although Church Tradition includes both doctrinal and liturgical formulas and practices, it is more properly the metamorphosis, the continuous transfiguration of the people of God, through the grace of our Lord Jesus Christ, the love of God the Father and the communion of the Holy Spirit, as experienced in the daily life of the Church. This does not mean that Tradition is something abstract and theoretical or that it ignores the daily needs of human nature. On the contrary, the “rule of faith” becomes every day the “rule of worship.” Doctrine, prayer, moral guidance, and liturgical practices are indispensable parts of Holy Tradition. Some theologians speak about traditions with a small “t,” as being the written or unwritten practices of the daily Christian life, in contrast with Tradition with capital “T,” which encompasses the basic doctrines of revelation and our salvation in Christ.

This type of distinction is rather misleading. Tradition and traditions are the integral parts of the life of the Church and they express the totality of the Christian way of life which leads to salvation. The doctrine of incarnation, the historical truth of the crucifixion and resurrection, the Eucharist, the sign of the cross, the threefold immersion in the baptismal font, the honor and respect due to the Virgin Mary and to the saints of the Church, are all important for the Christian, who wants to find himself in the “perimeter” of salvation in Christ. This is what the Church has taught through the centuries. “Therefore we must consider the Tradition of the Church trustworthy,” St. John Chrysostom writes, “it is Tradition, seek no more” (Second Letter to Thessal.: Homily).

The Ecumenical Councils.

As has already been noted, the authority, the power, and the impact of Tradition are found in the Scriptures and the Patristic teaching as a total and unified expression of the revelation of the Holy Trinity in the world. Christ, as the ultimate and supreme Teacher, Shepherd and King, exercises His authority in the Holy Spirit through the Apostles and their successors. The Apostles, their successors and the whole people of God are the Body of Christ extending throughout the ages. “There is no private teaching save the common doctrine of the Catholic Church,” wrote St. Maximos the Confessor (seventh century; Migne PG, 90, 120C). In the reply to Pope Pius IX in 1848, the Eastern Patriarchs wrote that “the Defender of the faith is the very Body of the Church, that is the people, who want their faith kept constantly unvarying and in agreement with the Fathers.” Thus the clergy and the laity are both responsible for the preservation of the authentic and genuine Holy Tradition in and through the life of the Church. In this context, particularly, the Ecumenical Councils of the Church, and more generally, the Local Councils of the Church are of great importance. The first Council Synod of the Church was the Apostolic Synod, which took place in Jerusalem in 51 A.D. Later, bishops used to meet either locally, or on the “ecumenical” or universal, the all-encompassing level of the universal Christian empire, the oikoumene, in order to discuss and solve serious dogmatic and canonical issues which had arisen.

The Orthodox Church accepts the following seven Ecumenical Councils:

  1. The Council of Nicea in 325, which discussed and condemned Arianism.
  2. The Council of Constantinople in 381 which principally condemned Apollinarianism.
  3. The Council of Ephesus in 431, which condemned Nestorianism.
  4. The Council of Chalcedon in 451, which condemned Monophysitism.
  5. The Second Council of Constantinople, in 553, which condemned Origen and other heretics.
  6. The Third Council of Constantinople in 680-81, which condemned Monothelitism.
  7. The Second Council of Nicea, in 787, which condemned Iconoclasm.

The Orthodox Church also assigns ecumenical status to The Council in Trullo in 692, which took place in Constantinople. Eastern bishops took part in it, and they passed disciplinary canons to complete the work of the Fifth and the Sixth Ecumenical Councils and, thus, it is known as the Fifth-Sixth (Quinisext or Penthekti).

These Ecumenical Councils became instruments for formulating the dogmatic teachings of the Church, for fighting against heresies and schisms and promoting the common and unifying Tradition of the Church which secures her unity in the bond of love and faith. Although convened by the emperors, the Church Fathers who participated came from almost all the local dioceses of the Roman Empire, thus expressing the faith and practice of the Universal Church. Their decisions have been accepted by the clergy and the laity of all times, making their validity indisputable. The Fathers followed the Scriptures as well as the Apostolic and Patristic Tradition in general, meeting under the guidance of the Holy Spirit. St. Constantine the Great, who convened the First Ecumenical Council at Nicea, wrote that:

“… the resolution of the three hundred holy bishops is nothing else than that the determination of the Son of God, especially of the Holy Spirit, pressing upon the minds of such great men brought to light the divine purpose.” (Socrates, Church History, 1:9).

In the Fourth Ecumenical Council of Chalcedon, it was stated that:

“The Fathers defined everything perfectly; he who goes against this is anathema; no one adds, no one takes away” (Acta Concil. II, 1).

Sabas, the bishop of Paltus in Syria in the fifth century, speaking about the Council of Nicea said:

“Our Fathers who met at Nicea did not make their declarations of themselves but spoke as the Holy Spirit dictated.”

“Following the Fathers” becomes a fixed expression in the minutes and the declarations of the Ecumenical Councils as well as of the local ones. Thus, the Ecumenical Councils and also some local councils, which later received universal acceptance, express the infallible teaching of the Church, a teaching which is irrevocable.

Are the Ecumenical Councils of the Church the only infallible and correct instruments in proclaiming and implementing the faith of the Church? Certainly, no bishops by themselves, no local churches, no theologians can teach the faith by themselves alone. The Ecumenical Councils are among the most important means which inscribe, proclaim, and implement the faith of the Church, but only in conjunction with Scripture, and the Tradition. The Ecumenical Councils are an integral part of the ongoing Tradition of the Church. Thus, the Orthodox Church claims that she has kept intact the faith of the first seven Ecumenical Councils.

Other Councils and Confessions of Faith.

There are also other means of re-affirming the universality of the Orthodox faith. There are, for instance, Councils which were convened during the fourteenth century in Constantinople dealing with the Palamite controversy, that is, the teaching of Gregory Palamas concerning the distinction between divine essence and divine energy. These councils are accepted as having ecumenical status. There are the writings and Confessions of Faith written by great teachers of the Church during the seventeenth and eighteenth centuries. Examples might include the letter of Mark of Ephesus (1440-1441) to all Orthodox Christians; the correspondence of Patriarch Jeremiah II of Constantinople with the German Reformers (1573-1581); the council of Jerusalem (1672) and the Confession of Faith by Patriarch Dositheos of Jerusalem (1672), and the writings of St. Nicodemos of the Holy Mountain, who published the Rudder, a book of great canonical and theological importance (1800). Also to be included are the encyclical letters of the Ecumenical patriarchate and the other Orthodox patriarchates dealing with important and significant issues of the Church. A collection of most of these Orthodox documents with ecumenical importance has been made and published by Professor John Karmires, a distinguished Orthodox theologian in Greece. There is still no English translation of this important collection.

In sum, the Ecumenical Councils, together with the Scriptures and the Patristic writings, are the universal voice of the Church. The position of the Ecumenical Councils in the Church and their universal authority is enhanced by the fact that they issued not only dogmatic definitions of faith, but also formulated important canons of the Church which concern Orthodox spiritual life and help the individual in the growth of his life in Christ. Not all these canons have the same value today as they had when first written; still, they are like compasses which direct our lives toward a Christian lifestyle and orient us towards a high spiritual level. Canons which concern our moral life, fasting, and Holy Communion are indeed important for our daily life as good Orthodox Christians.

The Living Tradition of the Eucharist.

It is interesting to emphasize another form of the Synodical system, which accentuates the importance of Tradition: the Eucharist itself. In the Eucharist, all Orthodox Christians meet together and in absolute agreement, in doctrine and practice witness the presence of the Holy Trinity on the altar of the Church. The bishop and the priest pray to God the Father to send the Holy Spirit and transform the bread and wine into the very body and blood of Christ. All the faithful present are called to receive Communion and become active members of the Body of Christ. In the liturgy, as it was instituted by the Lord Himself, the whole Church meets every day to proclaim and live the oneness and the unity of faith in Jesus Christ. In the Orthodox liturgy, we see all the history of Tradition embodied in the body and blood of Christ. St. Gregory Palamas writes the following in connection with the Holy Eucharist:

“We hold fast to all the Traditions of the Church, written and unwritten, and above all to the most mystical and sacred celebration and communion and assembly (synaxis), whereby all other rites are made perfect…” (Letter to Dionysius, 7).

This emphasis on the Eucharist shows that Tradition is a dynamic way of life unfolding continuously in the liturgical framework of the Church. By participating in the Eucharist, we proclaim our Tradition as living and active members of the Church.

Of course, to live according to the Traditions of the Orthodox Church, to participate, fully, in the life of Tradition is not an easy task. We need the imparting of the Holy Spirit, in order to live in a mystical and mysterious way the life of Christ. As St. Gregory Palamas wrote:

“All those dogmas which are now openly proclaimed in the Church and made known to all alike, were previously mysteries foreseen only by the prophets through the Spirit. In the same way the blessings promised to the saints in the age to come are at the present stage of the Gospel dispensation still mysteries, imparted to and foreseen by those whom the Spirit counts worthy, yet only in a partial way and in the form of a pledge” (Tomos of the Holy Mountain, Preface).

Thus, the Tradition of the Church is a living reality, which the Orthodox Christian must live daily in a mystical way. By adhering to the teaching of the Scriptures, the Ecumenical Councils, and the Patristic writings, by observing the canons of the Church, by frequently participating in the Eucharist, where Tradition becomes an empirical reality, we are members of the Body of Christ and are led to the “contemplation of God” to repeat a beautiful expression of St. Neilos (fifth century). St. Gregory Palamas, in summing up the Patristic doctrine of Christian life, suggests that the ultimate purpose of man’s life is theoptia, that is, seeing God. (In Defense of the Hesychasts, 1, 3, 42) or to use St. Gregory of Nyssa’s words, man’s life is a strenuous and endless ascent towards God, that is, deification (theosis). (On the Life of Moses, ed. by W. Jaeger, 112ff.).

Orthodox Tradition, therefore, is not a dead letter, a collection of dogmas and practices of the past. It is the history of salvation. It is the life of the Holy Spirit, who constantly illuminates us in order for all Orthodox Christians to become sons and daughters of God, living in the Divine light of the All-blessed Trinity.

God Exists  

People often ask whether God exists. And if He does, how can it be proven? It is the most difficult question that can be asked.

God certainly exists. This is apparent mainly from four things: First, faith in God is a universal phenomenon among all mankind. From the very beginning of the time that we are able to trace mankind on earth, we find his faith in God. The most primitive men and the most civilized believe in God. And it is also true that we can say that their faith is not always right. As we noticed previously, men have believed or do believe in God as a star, or an animal, or a stone, or a man, or something else. However, the fact remains that all men of all ages believe in God. Yet it should be pointed out that there are those who contend that they do not believe in God. This is especially so in the twentieth century, where Marxists hold to an atheistic theory and philosophy. Through violence, they attempt to uproot faith in God. To some extent they have succeeded, but not entirely. The chief thing they do is that, by destroying faith in the true God, they lead people to superstition, to belief in astrology and different forms of fortune telling. But faith in God is so deeply rooted and natural to man that it cannot be anything else but true.

Secondly, the existence of the world, with its multitude of precise natural laws, leads us to believe in the existence of God. We marvel at the universe and how it is sustained in ceaseless motion without a collision that would destroy it. Even more we marvel at the human organism, at how much perfection and harmony it has. Its

functioning is one of the most complex and admired phenomena that exist. Have you ever stopped to think what a complete chemical laboratory is a little flower, which can transform water and earth into such beauty, with so many colours and fragrances? Within a single pot, plant different seeds and you get different flowers. Isn’t all of this proof that there exists a Creator? Can there be a house without a builder? Can there be a watch without someone having constructed it? A ship or an aeroplane or a spaceship that can travel without a Commander? Do not be deceived when you hear about self-propelled missiles–they have their commander from afar. Even more to the point, they have their manufacturer. We come back, therefore, to the saying, “Every house is made by someone and He that made all things is God.”

Thirdly, there is another powerful proof of the existence of God. That is, the voice of our conscience. It commends us when we do what is right, moral, and just; it censures us when we step out of line and we do what is not right, what is immoral and unjust. Who planted this voice within us? Who else but God?

Fourthly, whether we like it or not, we must accept the fact that we all have the problem of death. We are drawn to the belief in life after death and to a longing to return to our origin. We feel like migrating birds that fly away and return. We do not know why we have this feeling, but even so it leads us to believe in God and in an other-worldly origin of ours.

All that we have said up to now indicates so powerfully that there is a God, that it would be difficult for someone to doubt it. However, the real proof of the existence of God is our faith. The person who believes does not require any other proof or evidence. His faith is tangible proof of God. He does not require any evidence. He feels and experiences the existence of God. He is within God and God resides within him. If the faithful person needed proof of his own existence, then he would also need proof of God’s existence. But who doubts his own existence? Perhaps only a madman. What faithful person can doubt the existence of God? No one. But in order to be faithful, we must have a pure heart. “Blessed are the pure in heart, for they shall have sight of God.” Blessed and happy are those who have a pure heart, for they shall see God.

Most holy and All-knowing God, You know our souls and our hearts. You know who has a clean and who has a soiled heart. You see the faith and unbelief and deceit of men. Even more so, You know that the man who lives in misery tries to find happiness–true happiness. And it is a fact that true happiness is found only in You. Do not misunderstand us, my God. Do not turn against even the most sinful or the most unfaithful. Do not turn away from or scorn even the most blasphemous against You. We are all Your children. True, we offend You. But bear with us. Forgive us all. Grant us a clean heart in which to enthrone our belief in You. Bring it about that all may know Your existence. Live inside every human heart. Let all human existence be dedicated to You, the Creator of the Universe, the Father of us all. You exist, and we believe in You, and we worship You. With Your perfect love, You have revealed Yourself even to those who doubt You and to those who reject You.


Despre Sfânta Liturghie

September 20, 2010 § Leave a comment


85. Care este fapta si dovada cea mai inalta prin care omul cinsteste si preamareste pe Dumnezeu?
Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim si preamarim pe Dumnezeu cel mai desavarsit este sacrificiul sau jertfa.

86. Ce este jertfa?
Jertfa este daruirea plina de iubire si evlavie a unui obiect in cinstea lui Dumnezeu. Prin aceasta voim sa aratam ca El, ca ziditor a toate, este stapanul tuturor lucrurilor si ca noi, ca fapturi ale Lui, atarnam intru totul de El. Astfel ii recunoastem stapanirea si puterea si marturisim datoria noastra de recunostinta si de iubire fata de El, pentru toate cate ne-a dat.

87. Este veche jertfa?
Este tot atat de veche si raspandita ca religia insasi. inclinatia de a cinsti pe Dumnezeu prin jertfa este sadita chiar in firea omului; de aceea gasim jertfa in toate religiile, la toate popoarele si in toate vremurile. Aducerea de jertfa incepe chiar cu primii oameni, si anume cu jertfa lui Cain si Abel, despre care ne marturiseste prima carte a Sfintei Scripturi: „Dar dupa un timp, Cain a adus jertfa lui Dumnezeu din roadele pamantului. Si a adus si Abel din cele intai nascute ale oilor sale si din grasimea lor” (Fac. 4, 3-4). ,
Indeosebi la evrei, jertfele au fost oranduite de Dumnezeu insusi, prin Moise, care a intocmit cu de-amanuntul atat felul sau materia jertfelor, cat si timpul si randuiala sau chipul in care trebuiau aduse. Acestea le gasim descrise mai ales in cartea a treia a Sfintei Scripturi, numita Levitic, sau Cartea Preotilor, scrisa de Moise.

88. Noi, crestinii, aducem jertfa lui Dumnezeu?

89. Care este aceasta jertfa?
Sfanta Euharistie, adica insusi Sfantul Trup si Sange al Domnului.

90. Cum se numeste slujba in timpul careia se pregateste si se aduce jertfa Sfintei Euharistii?
Sfanta Liturghie.

91. Cine a intemeiat Sfanta Liturghie? Sau cine ne-a invatat si ne-a poruncit s-o savarsim?
Mantuitorul insusi.

92. Cand si cum?
In ajunul mortii Sale pe cruce, adica Joi seara, la Cina cea de Taina. Serband atunci Pastele, impreuna cu ucenicii Sai, „Iisus luand painea si binecuvantand a frant si a dat ucenicilor Sai, zicand: „Luati, mancati, acesta este Trupul Meu”. Luand apoi paharul si multumind, le-a dat lor zicand: „Beti dintru acesta toti: acesta este Sangele Meu al Legii celei noi, care pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25).
In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sange de tapi si de vitei (vezi les. 24, 18), Mantuitorul intemeiaza o Lege noua, sau un legamant nou intre Dumnezeu si oameni, pecetluindu-1 cu insusi Trupul si Sangele Sau pe Golgota. Mantuitorul le dadea Sfintilor Sai Apostoli, la Cina, sub forma nesangeroasa a painii si vinului, aceasta jertfa pe care trebuiau sa o aduca de atunci inainte Ucenicii Sai, dupa porunca Sa: „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19 si 1 Cor. 11, 24 si 25). Prin aceste cuvinte El randuieste pe Apostolii Sai drept arhierei sau preoti slujitori ai jertfei celei noi, intemeiata atunci de El.
Urmand porunca Domnului si invatatorului lor iubit, Sfintii Apostoli si mai apoi ucenicii lor savarseau zilnic Jertfa Mantuitorului spre neintrerupta aducere aminte de El. Ei faceau intocmai ca Domnul, Care, la Cina, inainte de a frange si a imparti painea, a binecuvantat, iar cand le-a intins paharul, a multumit (lui Dumnezeu-Tatal) (Matei 26, 27; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18 si I Cor. 11, 23 s.u.). Adunandu-se deci pentru rugaciune, Sfintii Apostoli si ucenicii lor multumeau si se rugau indelung ca Domnul sa prefaca painea si vinul de pe masa lor in insusi Sfantul Sau Trup si Sfantul Sau Sange, cu care apoi se impartaseau. Acelasi lucru au facut mai tarziu si urmasii Sfintiti si legiuiti ai Sfintilor Apostoli, adica arhiereii si preotii, carora ei le-au impartasit harul dumnezeiesc de a savarsi aceasta Sfanta Taina.
Astfel a luat nastere o randuiala de slujba sfanta, cunoscuta la inceput sub diferite numiri, ca: frangerea painii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10, 16), Euharistie (multumire). Mai pe urma, aceasta sfanta slujba a primit numele de Liturghie, sub care o cunoastem azi si care inseamna: lucrare sau slujba publica, obsteasca, randuita si savarsita spre folosul tuturor.

93. Ce este, prin urmare, Sfanta Liturghie?
Este o randuiala de sfinte rugaciuni, in timpul carora se savarseste si se aduce jertfa fara de sange a Legii celei Noi, intemeiata de Mantuitorul la Cina cea de Taina si incredintata de El Sfintilor Sai Apostoli, iar de acestia, urmasilor lor Sfintiti (arhierei si preoti), pentru a fi savarsita de-a pururea in Biserica crestina, spre pomenirea Lui si spre iertarea pacate-lor membrilor Bisericii Lui.

94. Cine poate savarsi slujba Sfintei Liturghii?
Numai arhiereii si preotii cu hirotonie legala, adica sfintiti si asezati dupa randuiala canonica a Bisericii. Cei caterisiti sau indepartati din slujba si cei vinovati de pacate grele nu mai pot liturghisi462 (Canonul 28 al Sf. Apostoli si Canonul 9 al Sinodului de la Neocezareea, comp. si Marturisirea ortodoxa, partea I, rasp. la intrebarea 107). Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul.
In afara de preotul savarsitor al Sfintei Jertfe, pentru savarsirea Sfintei Liturghii mai trebuie neaparat cel putin un cantaret care sa dea raspunsurile la strana si sa ajute pe preot in anumite momente ale slujbei. Acesta conduce in cantarile Sfintei Liturghii pe credinciosii care iau parte la slujba.

95. Unde se savarseste Sfanta Liturghie?
Numai in biserica sau in paraclise si capele sfintite si cu Antimis, in partea cea mai sfanta, adica in Sfantul Altar. Numai in cazuri cu totul exceptionale, ca de pilda pe campul de lupta, si numai cu invoirea episcopului locului463 (Povatuirile din Liturghier, Bucuresti, 1980, p. 417), Sfanta Liturghie se poate savarsi si in afara de biserica, intr-o casa sau intr-un loc curat, pe o masa pe care se intinde Sfantul Antimis. Fara de el nu se poate savarsi Sfanta Liturghie nici in biserica464 (Canonul 31 al Sinodului Trulan), unde sta totdeauna pe Sfanta Masa, si nici in afara de biserica465 (Marturisirea ortodoxa, partea I, raspuns la intreb. 107).

96. In ce zile si in ce vreme din zi se savarseste Sfanta Liturghie?
In manastiri si in catedralele episcopale se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. In bisericile de enorie se face Sfanta Liturghie de obicei numai in zilele de Duminica si in sarbatori, iar in zilele din cursul saptamanii se face numai atunci cand este nevoie, mai ales sambata, cand se fac parastase si pomeniri pentru morti466 (Povatuirile din Liturghier (de ex. ed. 1980, p. 418) prevazad ca toti preotii de enorie sunt datori sa faca Sf. Liturghie in fiecare sambata. Vezi la fel si Simion al Tesalonicului, Despre preotie, in trad. rom. tip. de Toma Teodorescu, cu titlul: Tractat asupra tuturor dogmelor credintei noastre ortodoxe, Bucuresti, 1865, p. 355, care prescrie pentru preot obligatia de a liturghisi negresit, cel putin de doua ori pe saptamana).
Cat priveste vremea anumita sau ceasul din zi la care trebuie sa inceapa slujba Sfintei Liturghii, dupa predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cam cu ceasul 9 dimineata, dupa numaratoarea noastra, cand Domnul a fost rastignit pe cruce (Marcu 15, 25) si cand S-a pogorat Sfantul Duh peste Sfintii Apostoli. De va fi nevoie, se poate savarsi Sfanta Liturghie si mai devreme sau mai tarziu, dar nu mai inainte de a se lumina de ziua si nici dupa amiaza.
Abateri de la aceasta regula se fac numai la anumite praznice imparatesti, si anume la Paste, la Craciun (nu peste tot) si in unele locuri la Boboteaza, cand Sfanta Liturghie se savarseste dis-de-dimineata467 (Tipicul cel Mare (sau manastiresc) – zis al Sf. Sava – cap. 10, lasi, 1816, p. 16;
Invatatuirile din Liturghier (cap. pentru vremea slujbei) si Scrisoarea sinodala Patriarhului ecumenic Paisie I catre Patriarhul Nicon al Moscovei (1655). Raspuns la intrebarea 2 (la C. Delikanis, Constantinopol, 1905, p. 55).

97. Sunt, in cursul anului, si zile in care nu se face Liturghie, nici chiar in manastiri?
Da. Sunt acele zile in care Tipicul si cartile de slujba prevad ajunarea deplina, adica post desavarsit pana seara, si anume:
a) Vinerea Patimilor (fiind zi de intristare si de post negru, ziua in care Domnul a fost rastignit pe Cruce si ingropat);
b) Luni si marti in prima saptamana din Postul Pastilor (fiind primele zile de post, cu ajunare deplina).
c) Miercurea si vinerea din Saptamana Branzei (fiind zile premergatoare si pregatitoare pentru Postul Paresimilor, cu ajunare si metanii);
e) Vinerea dinaintea Craciunului si a Bobotezei, cand aceste doua sarbatori cad duminica sau lunea (pentru ca atunci se ajuneaza)468 (Pentru zilele fara Liturghie si motivarea lor, vezi: Triodul (ed. 1946, p. 704,141, 74); Tipicul Bisericesc (al Sf. Sinod), ed. 1893, p. 269, 104, 108, 116 si 120; Mineiele pe Decembrie si Ianuarie (ed. 1893, p. 11). Comp. si Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 56 (trad. rom. cit. p. 328-329).

98. Cate Liturghii avem in Biserica Ortodoxa?
Avem trei Liturghii, si anume:
a) Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407);
b) Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379);
c) Liturghia Darurilor mai inainte sfintite sau a Sfantului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (-(-604).

99. Unde gasim scrisa randuiala acestor Liturghii?
In cartea de slujba cu titlul: Sfintele si dumnezeiestile Liturghii, pe care noi o numim de obicei, mai pe scurt, Liturghierul si care se afla totdeauna in altar, la indemana preotului liturghisitor.

100. Aceste trei Liturghii se pot savarsi oricand in timpul anului?
Nu, ci fiecare dintre ele se savarseste numai in anumite rastimpuri din cursul anului, in chipul urmator:
a) Liturghia Sfantului Vasile se savarseste numai de 10 ori pe an, si anume:
– in primele cinci duminici din Postul Mare;
– in joia si sambata Patimilor;
– in ajunul Craciunului (24 decembrie) si ajunul Bobotezei (5 ianuarie);
– in ziua Sfantului Vasile (1 ianuarie)
b) Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite se slujeste (in manastiri) in tot timpul Postului Mare, in afara de urmatoarele zile din postul acesta:
– toate sambetele (cand se savarseste Liturghia Sf. Ioan, iar in Sambata Patimilor, a Sf. Vasile);
– toate Duminicile (cand se savarseste Liturghia Sf. Vasile, iar in Duminica Floriilor, a Sf. Ioan);
– sarbatoarea Bunei-Vestiri (rand se face Liturghia Sfantului Ioan);
– Joia Patimilor (cand se face Liturghia Sf. Vasile);
– Luni si marti din prima saptamana si Vinerea Patimilor (zile in care nu se face nici o Liturghie).
In bisericile de mir, Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite se slujeste de obicei numai miercurea si vinerea din Postul Mare (mai ales in prima saptamana).
c) Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur se face in toate celelalte zile de Duminici si sarbatori din timpul anului in care nu se savarseste vreuna din celelalte doua Liturghii. Ea este Liturghia obisnuita in Biserica Ortodoxa, savarsindu-se de cele mai multe ori in cursul anului bisericesc.

101. Ce este Liturghia Darurilor mai inainte sfintite?
Aceasta Liturghie are o randuiala aparte, deosebita de a celorlalte doua. Ea e formata din doua slujbe deosebite: Vecernia si Liturghia, contopite laolalta. Partea ei de la inceput nu este altceva decat prima jumatate a Vecerniei pana la Vohod, sau iesire; iar a doua parte este alcatuita din randuiala Liturghiei obisnuite, incepand de la Apostol si avand Heruvic si Rugaciunea Amvonului, proprii, dar lipsindu-i in intregime partea dintre Heruvic (iesirea cu Sfintele Daruri) si ectenia de dupa Axion. Ii lipseste deci tocmai partea care alcatuieste miezul Liturghiei, si anume Jertfa, adica sfintirea si prefacerea Darurilor. De aceea, aceasta Liturghie nici nu se poate numi o Liturghie deplina, desavarsita, ca celelalte; dupa cum o arata si numele, ea este mai degraba o slujba solemna a impartasirii cu Sfintele Daruri slujite sau sfintite mai dinainte, in timpul uneia din cele doua Liturghii depline sau propriu-zise.

102. Care este obarsia acestei Liturghii?
Este urmatoarea:
Slujba Sfintei Liturghii a fost privita totdeauna ca un prilej de bucurie si de luminare sufleteasca, intrucat, prin impartasirea cu Sfintele Daruri care se sfintesc intr-insa, il avem intre noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece intru noi si noi intru El (Ioan 6, 56). Aceasta bucurie nu se potrivea insa cu zilele Postului Mare, zile de intristare si de pocainta, cand Mirele este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 si Luca 5, 34-35).
De aceea, consfintind o veche traditie a Bisericii, soborul Parintilor adunati la Laodiceea (Asia Mica, 360-380) a hotarat sa nu se mai savarseasca Liturghie si sa nu se mai serbeze pomenirea Sfintilor Mucenici, care era impreunata cu Liturghia in timpul Postului Mare, decat Sambata si Duminica, zile in care postul era mai putin aspru (canoanele 49 si 51).
Erau insa crestini care doreau sa se impartaseasca si in celelalte zile din cursul saptamanii si mai ales miercurea si vinerea469 (Sf. Vasile cel Mare, Epistola 93 catre Cezareea, Despre impartasire, alin. 289 (la Nicodim Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe, insotite de comentarii, trad. rom. de U. Lovincici si N. Popovici, vol. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 258). Ca sa impace aceasta dorinta pioasa a credinciosilor cu hotararile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din Darurile Sfintite la Liturghia de sambata si duminica, pentru a impartasi cu ele pe credinciosi in celelalte zile in care nu se putea savarsi Liturghie. Iar ca sa nu se intrerupa ajunarea obisnuita dintre zilele de post, impartasirea aceasta avea loc spre seara, indata dupa slujba Vecerniei. Randuiala impartasirii, destul de simpla la inceput, a devenit incetul cu incetul din ce in ce mai sarbatoreasca, fiind incadrata intre slujba Vecerniei de o parte si rugaciunile si ceremoniile din randuiala Liturghiei, care erau mai ales in legatura cu Taina impartasirii, de cealalta. Cele doua slujbe, deosebite la inceput, in cadrul carora avea loc impartasirea credinciosilor in zilele de post, s-au contopit cu timpul intr-o singura slujba, care s-a numit Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.
Soborul al cinci-saselea al Sfintilor Parinti (Trulan 692), a hotarat ca aceasta Liturghie sa se faca in toate zilele postului Paresimilor, afara de sambete si duminici, precum si de sarbatoarea Bunei-Vestiri (canonul 52).

103. In cate parti mai mari se poate imparti randuiala Sfintei Liturghii?
In doua parti mari, si anume:
a) Proscomidia, care se savarseste in taina;
b) Liturghia propriu-zisa, care se savarseste in auzul credinciosilor. La randul ei, liturghia propriu-zisa se imparte in doua parti, dintre care cea dintai poarta numele de Liturghia catehumenilor, iar a doua, Liturghia credinciosilor,

104. Ce este Proscomidia?
Proscomidia (de la cuvantul grecesc nposhomideo = „a aduce, a pune inainte, a oferi, a face dar”) este randuiala pregatirii darurilor de paine si de vin, care alcatuiesc materia jertfei. Aceasta prima parte a Liturghiei se savarseste intreaga in taina, in timpul slujbelor premergatoare Liturghiei (Utrenia sau Ceasurile), inauntrul altarului, si anume in latura lui dinspre miazanoapte, pe o masa mica sau in scobitura facuta inadins in perete si numita proscomidiar, care la unele biserici mai mari are chiar forma unei incaperi aparte, din stanga altarului. Miezul Proscomidiei il alcatuieste alegerea si pregatirea materiei de jertfa din darurile de paine si de vin aduse de credinciosi.,

105. Ce forma si ce numire poarta painea adusa de credinciosi pentru Liturghie?
Poarta numele de prescuri, adica painisoare facute din framantatura dospita si avand uneori forma rotunda, dar mai ales forma de cruce, in patru cornuri, amintind Crucea pe care s-a rastignit Mantuitorul si inchipuind cele patru laturi ale lumii470 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfanta Liturghie, cap. 87-88, trad. rom. p.94). Partea lor de la mijloc se cheama pecete, pentru ca are intiparita pe ea semnul lui Iisus, adica crucea inchisa intr-un patrat cu literele de la inceput ale numelui Mantuitorului: Is. (Iisus), Hr. (Hristos), Ni Ka (adica Iisus Hristos biruieste), astfel:,
Is Hr
Ni Ka
Aceasta pecete e facuta cu un instrument de lemn, pistornic sau pristolnic.
Prescurile aduse de credinciosi sunt insotite de obicei de cate o lumanare, care se aprinde in sfesnicul de la Proscomidie, si de pomelnic, adica o foaie de hartie pe care sunt scrise numele credinciosilor, vii si morti, ce se vor pomeni la Liturghie.

106. Ce inchipuie prescurile si vinul aduse de credinciosi pentru Liturghie?
Ele inchipuie sau infatiseaza mai intai insasi fiinta trupeasca si sufleteasca a credinciosilor, pe care ei o aduc ca jertfa lui Dumnezeu, sub aceasta forma. De ce? Pentru ca, spre deosebire de jertfele din Legea Veche, care constau din carnuri sau din roadele pamantului si din care se hraneau nu numai oamenii, ci si animalele, painea si vinul sunt alimente care alcatuiesc numai hrana omului, si anume hrana lui de capetenie. Ele nu numai ca intretin viata trupeasca a omului, ci totodata o si simbolizeaza in chipul cel mai potrivit471 (Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, cap. III si IV, trad. rom. de Diac. Ene Braniste, Bucuresti, 1946, p. 31-32).,
In al doilea rand, painea, facuta din atatea boabe de grau stranse laolalta, si vinul, iesit din zdrobirea in acelasi teasc a atator ciorchini de boabe de struguri, simbolizeaza si unitatea sau legatura nevazuta care leaga intre ei pe toti fiii Bisericii, facand din ei un singur trup: Trupul tainic al Domnului472 (Sf. Ap. Pavel, Epistola I catre Corinteni, 10, 17; Invatatura. celor 12 Apostoli, in „Parinti si Scriitori bisericesti”, vol. 1, Scrierile Parintilor Apostolici, Ed. Inst. Biblic, Bucuresti, 1979, p. 29; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 24, 2, la Epistola 1 catre Corinteni, Migne, P.G., LXI, col. 200; Fer. Augustin, Cuvantarea 272, Migne, P.L., XXXVIII, col. 1247-1248).
In felul acesta, painea si vinul aduse de credinciosi alcatuiesc si semnul vazut prin care se arata ca ei iau parte cu adevarat la jertfa care se aduce la Liturghie si ca isi dau obolul lor la ea.

107. Toata painea sau toate prescurile aduse de credinciosi devin materie a Jertfei sau sunt folosite la Proscomidie?
Nu. Numai anumite parti scoase de preot din ele: Sfantul Agnet si miridele (particele).

108. Ce este „Sfantul Agnet”?
Este partea patrata sau pecetea pe care preotul o scoate cu copia din cea dintai prescura folosita la Proscomidie si o aseaza apoi pe Sfantul Disc. Se numeste Agnet, de la cuvantul grecesc Agnet, adica Miel, pentru ca ea inchipuie pe Mantuitorul, Care, prin asemanarea cu Mielul injunghiat de evrei la Pastele lor, a fost numit de catre Sfantul Ioan Botezatorul „Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatele lumii” (Ioan 1, 29). Sf. Agnet este painea care, prin sfintire, se va preface in Sfantul Trup al Domnului, cel jertfit pe Cruce. De aceea, preotul intipareste intr-insul cu copia Patima Domnului, strapungandu-1 in chip crucis si pronuntand cuvintele din Sfanta Scriptura, unde ni se istoriseste cum sutasul a impuns cu sulita, coasta Mantuitorului (Ioan 19, 34).

109. Ce sunt miridele?
„Miridele” (de la cuvantul grecesc = parte, particica) sunt particele marunte de paine, scoase de catre preot din celelalte prescuri folosite la Proscomidie si asezate pe disc, alaturi de Sfantul Agnet, in cinstea Sfintilor si pentru pomenirea capeteniei bisericesti (arhiereul locului), a carmuirii tarii, a ctitorilor si a credinciosilor vii si morti ale caror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de crestini. Miridele – atat cele pentru sfinti cat si cele pentru credinciosi – nu se prefac in Trupul Domnului ca Sf. Agnet, ci numai se impartasesc de sfintenia pe care o primesc de la Sf. Agnet, langa care sunt asezate473 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfanta Liturghie, cap. 94, trad. rom. p. 100).

110. Cum se aseaza painea (Sf. Agnet si miridele) pe Sf. Masa?
Sf. Agnet se aseaza in mijlocul Sf. Disc. in dreapta lui se aseaza prima mirida (mai mare) scoasa in cinstea Sfintei Fecioare, in stanga, noua miride pentru ceilalti Sfinti (impartiti in cele noua cete sau grupe), in par-tea de jos, mirida pentru arhiereul locului, pentru Patriarhi, pentru Carmuirea tarii si pentru ctitori, iar mai jos, miridele pentru credinciosii vii si morti, despartite in doua gramajoare.

111. De ce se aseaza painea pe Sf. Disc in chipul aratat sau ce inchi-puie aceasta asezare?
Sf. Agnet si miridele asezate astfel pe Sf. Disc inchipuie si infatiseaza Biserica intreaga, atat cea de pe pamant (luptatoare), cat si cea din ceruri (biruitoare), adica acea mare familie a tuturor fiilor lui Dumnezeu, stransa in jurul Intemeietorului si Capului ei nevazut, Hristos Mantuitorul, asa cum a rugat El pe Tatal ca unde este El sa fie si ai Lui (Ioan 17, 24).,
Sau, cum spune asa de frumos Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului: „Am inteles cum prin aceasta inchipuire si istorisire a Sfintei Proscomidii vedem pe insusi Iisus si intreaga Biserica a Lui. In mijloc (il vedem) pe Iisus Hristos insusi, Lumina cea adevarata si Viata cea vesnica. El este in mijloc prin Agnet, iar Maica Lui, de-a dreapta prin mirida, Sfintii si ingerii de-a stanga, iar dedesupt intreaga adunare a credinciosilor Lui dreptmaritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu intre oameni si Dumnezeu in mijlocul dumnezeilor, care se indumnezeiesc de la Cel ce dupa fire este Dumnezeu, Care S-a intrupat pentru dansii. Aceasta este imparatia ce va sa vie si petrecerea vietii celei vesnice: Dumnezeu cu noi, vazut si impar-tasit”474 (Ibidem, cap. 94, trad. rom. p. 101 (revazuta) si Meletie Sirigul, Talcuirea Liturghiei, la C. Delikanis, op. si trad. cit., p. 42-43).

112. Cum se pregatesc cinstitele Daruri?
Dupa ce toarna vin si apa in Sf. Potir, preotul aseaza steluta crucis peste Sf. Disc, acopera si Discul si Potirul cu acoperamintele lor, apoi pe amandoua cu acoperamantul cel mare. Rosteste rugaciunea Proscomidiei sau a punerii inainte, prin care roaga pe Dumnezeu sa binecuvanteze acele Daruri, sa le primeasca in altarul Sau cel ceresc si sa pomeneasca atat pe cei ce le-au adus, cat si pe cei pentru care s-au adus. In sfarsit, preotul tamaiaza Darurile, altarul si biserica intreaga, inchipuind prin aceasta revarsarea darurilor Duhului Sfant peste Biserica si peste credinciosi.,

113. Darurile binecuvantate astfel sunt prefacute acum in Sfantul Trup si Sange?
Nu inca. Atata vreme cat raman la Proscomidie, Sf. Agnet de pe Disc si vinul din Sf. Potir nu se prefac inca in Trupul si Sangele Domnului, ci sunt numai un simbol, o icoana sau o inchipuire a Sfantului Trup si Sange. Ele nu mai sunt insa nici paine simpla si vin obisnuit, ca oricare altul, ci, datorita binecuvantarii si rugaciunii savarsite asupra lor, au devenit «cinstitele Daruri», consfintite, harazite, afierosite sau inchinate lui Dumnezeu.
Toate cele savarsite pana acum la Proscomidie sunt numai simboale475 (Nicolae Cabasila, op. cit. trad. cit., cap. VI, p. 34).

114. Ce anume simbolizeaza sau inchipuie cele savarsite la Proscomidie?
Acestea inchipuie pe de o parte nasterea si copilaria Domnului, iar pe de alta, Patimile Lui.
Astfel, prescura cea dintai, din care se scoate Sf. Agnet, inchipuie pe Sf. Fecioara, din care S-a nascut Domnul, dupa trup; scoaterea Sf. Agnet din prescura inseamna intruparea si nasterea Domnului din Sf. Fecioara476 (Sf. Gherman al Constantinopolului, Jstoria bisericeasca si teoria mistica (talcuire despre sfantul locas si despre Sf. Liturghie) trad. rom. in ms. de I. Popescu, p. 32-33; si Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Liturghie, cap. 92, trad. rom. p. 97). Proscomidia inchipuie locul Nasterii (Betleemul) si al vietii Mantuitorului, dinainte de Botez (Nazaret, Capernaum)477 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 33-34), iar discul tine locul ieslei din staulul de vite in care a fost culcat Pruncul dupa nastere. Acoperamintele sunt scutecele cu care a fost infasat dumnezeiescul Prunc de catre Magii de la Rasarit. Asezarea stelutei desfacute peste Sfantul Disc simbolizeaza steaua care i-a calauzit pe magi spre locul nasterii, iar tamaierea sau cadirea inseamna darurile: aur, smirna si tamaie, aduse dumnezeiescului Prunc de catre Magii de la Rasarit. Acoperirea darurilor si ramanerea lor tainica la Proscomidiar inseamna vremea necunoscuta a vietii lui Iisus, inainte de inceperea lucrarii Sale in lume, viata pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o istorisesc478 (Nicolae Cabasila, op. si trad. cit., cap. XI, p. 41-42).
Pe de alta parte, cele savarsite la Proscomidie ne duc cu gandul la Rastignirea si Patimile Domnului.
Astfel, Proscomidia inchipuie Golgota sau locul Rastignirii; strapungerea Sf. Agnet crucis si impungerea lui cu copia inchipuie jertfa sangeroasa a Domnului, adica rastignirea Lui pe cruce, impungerea sfintei coaste cu sulita; copia inlocuieste sulita cu care ostasul a impuns pe Domnul in coasta. Vinul si apa turnate in potir inchipuie Sangele si apa care au curs din sfanta coasta, iar Potirul inlocuieste atat paharul de la Cina, cat si vasul cu fiere si cu otet din care 1 s-a dat sa bea Celui Rastignit si in care, dupa traditie, Sfantul Ioan Evanghelistul ar fi strans si pastrat o parte din dumnezeiescul Sange care a curs din ranile Domnului479 (Meletie Sirigul, op. si loc. cit., p. 42). Discul este patul (nasalia) pe care Iosif si Nicodim au asezat Trupul Domnului (dupa coborarea de pe Cruce)480 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 30). Maica Domnului, care a zabovit indurerata langa crucea Fiului Sau rastignit (Ioan 19, 25), este si ea de fata aici, sub forma miridei triunghiulare asezate de-a dreapta Sf. Agnet.

115. De ce partea de la inceputul Liturghiei se numeste „Liturghia catehumenilor” sau a celor chemati?
Pentru ca, in vechime, pe langa crestinii botezati puteau lua parte la ea si catehumenii, adica aceia care se pregateau sa intre in crestinism, trebuind sa invete mai intai adevarurile de credinta crestina. Ea tine de la Binecuvantare pana la cuvintele „Cei chemati, iesiti!…”, cand catehumenii trebuiau sa paraseasca biserica.

116. Care sunt partile mai de seama ale Liturghiei catehumenilor?
Acestea sunt urmatoarele:
– Binecuvantarea mare
– Ectenia mare
– Antifoanele
– Vohodul inic sau iesirea cu Sf. Evanghelie
– Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)
– Citirile din Sfanta Scriptura (Apostolul si Evanghelia)
– Ectenia staruitoare sau intreita
– Ectenia pentru catehumeni

117. Ce binecuvantare se da la inceputul Liturghiei si care este intelesul ei?
Se da binecuvantarea cea mare prin cuvintele: „Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor”. Spunand aceste cuvinte, preotul face semnul crucii cu Evanghelia peste Antimisul de pe Sfanta Masa. Credinciosii, binecuvantand impreuna cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvantati ei insisi de El. Prin aceste cuvinte exprima si o speranta ca vom face parte din imparatia cereasca, din imparatia luminii si a iubirii Preasfintei Treimi, a Carei intrare o pregateste Sfanta Liturghie481 (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, in „Ed. Mitropoliei Olteniei”, Craiova, 1986, p. 133 s.u.).

118. Ce este Ectenia mare?
Este o rugaciune rostita de diacon, din mijlocul bisericii sau de un preot din altar si alcatuita din mai multe cereri pentru felurite trebuinte sufletesti si materiale ale obstii credinciosilor. La fiecare dintre aceste cereri, credinciosii (strana, cantaretii sau corul) raspund: «Doamne miluieste!», strigat pios dupa ajutorul lui Dumnezeu.
Ectenia mare o gasim si la inceputul altor slujbe, ca Vecernia si Utrenia etc.

119. Ce sunt Antifoanele care urmeaza dupa Ectenia Mare si ce inchipuie?
Sunt trei imne cantate pe rand de cele doua strane. Dintre acestea unele au fost alcatuite de imparatul bizantin Justinian in cinstea Mantuitorului.
Fiind alcatuite parte din versete din Psalmi, parte din cantari ale Legii Noi, Antifoanele ne duc cu gandul la vremea cand Mantuitorul venise pe pamant, era in lume, dar lumea inca nu-L cunostea. Ele inchipuie vremea dinainte de Sf. Ioan Botezatorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan 1, 8-10), cand era inca nevoie de prooroci care sa vesteasca venirea Domnului. De aceea se canta la Antifoane psalmii profetici, in care se prooroceste aceasta venire.
Fericirile alcatuiesc Antifonul din urma. Ele fac parte din cea dintai cuvantare mare (Predica de pe munte), tinuta de Mantuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) si inchipuie inceperea lucrarii in lume a Domnului. Deschiderea usilor imparatesti la sfarsitul Antifonului al treilea arata ca Mantuitorul iese din taina vietii necunoscute de pana acum si Se arata lumii.

120. Ce inchipuie Vohodul cel mic sau iesirea cu Sfanta Evanghelie?
Inchipuie iesirea Mantuitorului in lume, spre propovaduirea Evangheliei. Sf. Evanghelie intruchipeaza pe Hristos insusi; de aceea cantam acum: „Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos”. Luminile care sunt purtate inainte inchipuie pe Sfantul Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul, cel care a pregatit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), si pe toti proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

121. Ce inseamna cuvintele „intelepciune drepti”!
Prin aceste cuvinte preotul sau diaconul arata poporului Sf. Evanghelie, inaltand-o in vazul tuturor, inainte de a intra in Sf. Altar. Prin ele preotul vrea sa spuna credinciosilor: „Aceasta Sfanta Evanghelie, care se va citi indata, este singura si adevarata intelepciune: intelepciunea dumnezeiasca (I Cor. 1, 24-30 si Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci, s-o ascultati stand drepti in picioare, in semn de respect, iar nu stand jos, ca pana acum”. La noi insa credinciosii isi arata respectul fata de Sf. Evanghelie ingenunchind in timpul citirii ei, ca si cum ar asculta pe Domnul insusi. Cei care stau in picioare nu fac un pacat.

122. Ce inchipuie Apostolul si Evanghelia?
Apostolul, adica citirea unei bucati din Faptele sau din Epistolele Apostolilor, inchipuie trimiterea Sfintilor Apostoli la propovaduire, iar citirea Evangheliei inchipuie pe insusi Mantuitorul propovaduind multimilor.

123. Ce inchipuie cadirea sau tamaierea din timpul Apostolului?
Inchipuie atat pe Sf. Apostoli, cat si mireasma invataturii dumnezeiesti raspandite de ei in toata Biserica, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Multumire fie adusa lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori in Hristos si descopera prin noi, in tot locul, mireasma cunostintei Sale! Pentru ca suntem lui Dumnezeu buna mireasma a lui Hristos intre cei ce se mantuiesc si intre cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).

124. De ce partea a doua a Liturghiei se numeste „Liturghia credinciosilor”?
Se numeste asa pentru ca in vechime nu puteau lua parte la savarsirea ei decat credinciosii, adica crestinii care primisera botezul si care nu se facusera vinovati de pacate grele. Cei ce trebuiau sa se pocaiasca pentru pacate ieseau din biserica odata cu catehumenii. E cea mai sfanta parte a Liturghiei, fiindca in timpul ei se savarseste Sfanta Taina a Euharistiei. De aceea se mai numeste si Liturghia Euharistica sau propriu-zisa. Incepe cu ectenia: „Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace Domnului sa ne rugam!” si tine pana la sfarsitul Liturghiei.

125. Care este miezul sau mima Liturghiei credinciosilor?
Este savarsirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adica Sfintirea si preface-rea Darurilor in Sfantul Trup si Sange si apoi impartasirea cu ele.

126. Unde se face sfintirea Darurilor?
Pe Sfanta Masa, dar cinstitele Daruri se afla pana acum tot la proscomidiar si deci trebuie aduse la Sfanta Masa.

127. Cand se face aceasta aducere?
In timpul Vohodului mare sau al iesirii cu cinstitele Daruri.

128. Ce inchipuie Vohodul mare sau iesirea cu Sfintele Daruri?
Este stramutarea sarbatoreasca a cinstitelor Daruri de la Proscomidie, unde au fost pregatite, prin mijlocul bisericii, la Sf. Masa, unde urmeaza sa fie Sfintite, prin puterea Duhului Sfant invocata de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (epicleza). Aceasta inchipuie ultimul drum facut de Domnul din Betania in Ierusalim, inainte de Patimile si moartea Sa, adica intrarea Sa triumfala in Ierusalim, unde trebuia sa Se jertfeasca482 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 69 si Nicolae Cabasila, op. si trad. cit., cap. XXIV, p. 66-67). Mai inseamna procesiunea de ingropare a Domnului, adica ducerea Sfantului Sau Trup de la Golgota la locul unde era sapat mormantul. Preotul si diaconul, care poarta Sf. Disc si Sf. Potir cu cinstitele Daruri, inchipuie acum pe Iosif din Arimateea si pe Nicodim, care au coborat trupul Domnului de pe Cruce si 1-au pus in mormant483 (Ibidem, p. 68; Meletie Sirigul, op. si trad. cit., p. 49).

129. Pentru ce preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri in mijlocul bisericii, face aici pomeniri?
Pomenirile de aici se fac dupa pilda talharului rastignit in dreapta lui Iisus, care a castigat fagaduinta raiului, pentru ca a rugat pe Domnul: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta!” (Luca 23, 42).

130. Ce face preotul dupa ce intra cu cinstitele Daruri in Altar si ce inchipuie cele ce se fac atunci?
Preotul aseaza cinstitele Daruri pe Sf. Antimis care se gaseste intins pe Sf. Masa, ia acoperamintele cele mici si le pune deoparte, pune peste Sf. Disc si Sf. Potir acoperamantul cel mare, le tamaie si apoi inchide usile imparatesti si trage dvera (perdeaua).
Sfanta Masa inchipuie acum Golgota (locul Rastignirii) sau gradina in care se afla mormantul Domnului. Asezarea cinstitelor Daruri pe ea inseamna punerea in mormant a Domnului. Sfantul Antimis si Sfantul Disc tin locul mormantului; cele doua acoperaminte mici sunt stergarul sau naframa pusa pe fata Domnului si giulgiurile cu care a fost infasurat; acoperamantul cel mare este piatra pusa pe intrarea mormantului484 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 35-36); cadirea Darurilor aminteste aromatele cu care a fost uns trupul Domnu-lui si miresmele aduse de sfintele femei (mironosite) la ingropare (Ioan 19, 39-40). Steluta care ramane pe Sf. Disc este pecetea pusa pe piatra mormantului, inchiderea usilor imparatesti inchipuie pogorarea Domnului la iad cu sufletul, iar tragerea dverei (perdelei) inchipuie inconjurarea mormantului cu straja (Matei 27, 62-66)485 (Meletie Sirigul, op. si trad. cit., p. 48-49). De aceea si rugaciunile pe care le rosteste acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea si ingroparea Domnului.

131. Sfintirea Darurilor se face indata dupa punerea lor pe Sfanta Masa?
Nu. Ci se face mai intai pregatirea sufleteasca a credinciosilor, in vederea acestei infricosate clipe a Sfintei Liturghii.

132. Cum se face aceasta pregatire sau ce ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe?
Iubire si pace intre noi si credinta fierbinte.

133. Cum ne aratam acum iubirea dintre noi?
Dupa o ectenie in care rugam pe Dumnezeu sa ne dea o zi buna, de pace, iertare de greseli, sfarsit crestinesc si raspuns bun la infricosata judecata de apoi, diaconul ne indeamna cu glas inalt: “Sa ne iubim unii pe altii…”. E porunca pe care Mantuitorul a dat-o Sfintilor Apostoli si printr-insii si noua: „Porunca noua va dau: ca sa va iubiti unul pe altul…” (Ioan 13, 34 si 15, 12). In vechime, credinciosii din biserica, urmand poruncii Sfintilor Apostoli, isi dadeau acum sarutarea sfanta sau a pacii (Rom. 16, 16; 1 Cor. 16, 20; 1 Petru 5, 14); barbatii se sarutau intre ei si femeile intre ele, in semn de iubire si impacare. Cu timpul, din pricina neoranduielilor la care dadea nastere, acest obicei a fost parasit si a ramas numai la sfintitii slujitori din altar, care, daca sunt mai multi, se saruta acum unul cu altul pe umeri. Se cuvine insa ca si credinciosii sa-si umple acum sufletul de iubire, de pace si iertare, uitand si alungand din inimile lor toata vrajba, ura si pizma fata de altii.

134. Dar credinta comuna cum ne-o aratam?
Prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credintei, care vrea sa spuna ca, pe langa iubirea unuia fata de altul, ni se cere si credinta dreapta (ortodoxa), pentru a putea lua parte, cu vrednicie, la Sfanta Jertfa. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi sa rostim in acest moment Crezul, insotind pe cel ce il rosteste cu glas tare, diaconul sau cantaretul.

135. Ce inseamna cuvintele: „Usile, usile; cu intelepciune sa luam aminte!”, prin care preotul (diaconul) vesteste rostirea Crezului?
In vechime, prin aceste cuvinte se atragea luareaaminte slujitorilor care pazeau usile de intrare ale bisericii (diaconite si ipodiaconi), sa-si sporeasca bagarea de seama ca nimeni dintre credinciosii dinlauntru sa nu mai iasa afara si nici un necrestin (catehumen, eretic sau penitent) sa nu intre in biserica in timpul infricosatei Jertfe. Astazi, aceste cuvinte sunt pastrate ca un indemn spre ascultarea cu luare aminte a Crezului.

136. Cum ni se vesteste aducerea Sfintei Jertfe?
Prin indemnul pe care ni-1 adreseaza preotul (diaconul); «Sa stam bine, sa starn cu frica, sa luam aminte, Sfanta Jertfa cu pace sa o aducem!»

137. Ce inseamna cuvintele: „Mila pacii, jertfa laudei” cu care credinciosii (cantaretii) raspund la indemnul de mai sus?
Aceste cuvinte arata darurile Jertfei duhovnicesti sau nemateriale pe care credinciosii o aduc din partea lor odata cu Jertfa cea adevarata adusa acum de preot in numele lor. Si care sunt aceste daruri ale jertfei lor? Sunt cele trei virtuti: mila, pacea si jertfa de lauda (cantarea), pe care Sf. Scriptura le recomanda adesea ca adevarate daruri de jertfa bine-placuta lui Dumnezeu, in locul jertfelor sangeroase ale Legii Vechi. Cu alte cuvinte, credinciosii raspund:
– aducem intai mila, pentru ca Domnul a zis: „Mila voiesc, iar nu jertfa!” (Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7).
– aducem apoi pace, pentru ca Mantuitorul insusi a spus: „Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa acolo darul tau inaintea altarului si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau si apoi venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26).
– si, in fine, aducem jertfa de lauda (antare), pentru ca o asemenea jertfa cere Domnul prin gura Psalmistului: „Jertfeste lui Dumnezeu jertfa de lauda… jertfa de lauda Ma va slavi” (Ps. 49, 15, 24; 106, 22; 115, 7). De asemenea Sf. Apostol Pavel ne spune: „Asadar, prin El (Hristos) sa aducem pururea lui Dumnezeu jertfa de lauda, adica rodul buzelor care preaslavesc numele Lui” (Evr. 13, 15).

138. Cum aduc credinciosii „jertfa de lauda” in timpul Sfintei Jertfe?
Cantand imnele numite de obicei «raspunsurile mari», si anume: «Cu vrednicie si cu dreptate este»; Trisaghionul biblic: «Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot…», «Pre Tine Te laudam…» si «Axionul».

139. Ce face preotul in acest timp?
Dupa ce indeamna pe credinciosi: «Sa multumim Domnului», el insusi multumeste lui Dumnezeu, in numele credinciosilor, pentru toate binefacerile mantuirii, incepand sa citeasca in taina o lunga rugaciune, numita cu un cuvant grecesc „anafora”, adica rugaciunea aducerii Sfintei Jertfe. Aceasta rugaciune este partea cea mai de seama si mai sfanta din Liturghie. Ea cuprinde o infatisare, pe scurt, a faptelor de seama din istoria mantuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu – Tatal o fierbinte multumire si slavire pentru toate binefacerile daruite neamului omenesc, il roaga sa prefaca Darurile de pe Sfanta Masa in Sfantul Trup si Sange si sa le primeasca drept daruri si jertfa si apoi mijloceste, pentru ca, prin ele, toata Biserica sa dobandeasca implinirea cererilor si dorintelor ei.

140. Ce auzim noi din aceasta rugaciune?
Din aceasta rugaciune tainica, credinciosii nu aud decat cateva fraze pe care preotul le rosteste cu voce tare. Astfel, pomenind, intre altele, pe ingerii din ceruri, care slavesc neincetat pe Dumnezeu, preotul adauga, cu glas inalt, chipul in care se face aceasta slavire: «Cantare de biruinta cantand, strigand, glas inaltand si graind».

141. Care este aceasta cantare de biruinta?
Este imnul intreit sfant, pe care Serafimii din vedenia Proorocului Isaia si mai apoi a Sfantului Evanghelist Ioan il canta, in jurul tronului Celui Prea inalt: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot…” (Isaia 6, 3 si Apoc. 4, 6-8). Pe acesta il canta acum si credinciosii din afara de altar, cantaretii sau corul, aratand ca, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu ingerii si oamenii s-au unit intr-o singura ceata (cor) si lauda intr-un glas pe Dumnezeu486 (Sf. Maxim Marturisitorul, Mystagogia, cap. XTX si XXIV, p. 343, 348 si 350; Sf. Simion al Tesalonicului, Talcuirea despre sfantul locas, p. 263).
Mai departe, preotul, istorisind in taina chipul in care Mantuitorul a intemeiat Sfanta Euharistie, la Cina cea de Taina, glasuieste tare insesi cuvintele rostite atunci de Domnul catre Sfintii Apostoli: «Luati, mancati, acesta este Trupul Meu», apoi: «Beti dintru acesta toti; acesta este Sangele Meu…».

142. Oare prin aceste cuvinte se sfintesc si se prefac Darurile?
Nu, ci ceva mai tarziu, si anume in timpul in care credinciosii (corul) canta «Pre Tine Te laudam…» si cand preotul citeste epicleza, adica acea parte din rugaciunea de aducere, in care implora pe Dumnezeu sa trimita pe Sfantul Duh spre a sfinti si a preface Darurile. Atunci e clipa cea mai sfanta din tot cursul Sfintei Liturghii, caci Sfantul Duh coboara si sfinteste painea si vinul, prefacandu-le in Sfantul Trup si Sange. De aceea, credinciosii ingenuncheaza, la unele biserici se bate in toaca sau suna clopotelul din altar, sau chiar clopotul cel mare, pentru ca sa auda si cei ce nu sunt in biserica si sa se roage.
De aici inainte cinstitele Daruri devin «Sfintele Daruri». Ele nu mai sunt doar niste simboluri sau inchipuiri ale firii omenesti a Mantuitorului – ca pana acum – , ci insusi Sfantul Trup si Sange al Domnului, pastrandu-si doar infatisarea vazuta de paine si de vin. Ele sunt adevaratul Trup si Sange cu care Mantuitorul S-a nascut din Sfanta Fecioara, cu care a trait pe pamant, cu care a patimit si S-a ingropat, cu care a inviat si S-a inaltat intru slava.

143. Ce face preotul dupa sfintirea Darurilor?
Deoarece de aici inainte Mantuitorul Se afla de fata printre noi, cu Sfantul Sau Trup si Sange, preotul citeste, tot in taina, partea de la sfarsitul marii rugaciuni a Sfintei Jertfe, adica rugaciunea de mijlocire pentru toata Biserica. El pomeneste acum pe toti credinciosii vii si morti, rugandu-se ca aducerea Sfintei Jertfe sa le fie spre folos si spre iertarea pacatelor. Impreuna cu acestia, pomeneste si pe toti Sfintii care au bineplacut lui Dumnezeu, dar nu rugandu-se pentru ei, ci pentru ca ei sa mijloceasca pentru noi si sa dobandim si noi, ca si ei, imparatia cerurilor. In fruntea lor e pomenita cu glas tare, in semn de deosebita cinstire, Maica Domnului. In cinstea ei se canta acum la strana Axionul («Cuvine-se cu adevarat…»), adica imnul pentru preamarirea Sfintei Fecioare. In timpul acesta, preotul binecuvanteaza anafora care se va imparti la sfarsitul Liturghiei. Apoi continua pomenirile, pomenind cu glas tare pe episcopul (ierarhul) locului.

144. Ce inseamna cuvintele: „Pre toti si pre toate”, cu care raspunde acum corul?
Inseamna ca ne rugam ca Dumnezeu sa pomeneasca pe toti crestinii si pe toate crestinele pe care credinciosul ii are in gand, pentru ca toti sa se impartaseasca din roadele binecuvantate ale Sfintei Jertfe.

145. Dupa aducerea jertfei urmeaza indata impartasirea cu Sfintele Daruri?
Nu indata, ci dupa o scurta pregatire a preotului si a credinciosilor in vederea impartasirii.

146. In ce consta aceasta pregatire?
Ea consta in:
1. O ectenie, in care ne rugam ca Dumnezeu sa primeasca Darurile noastre, trimitandu-ne in schimb mila si harul Sau;
2. Doua rugaciuni in care preotul se roaga in taina lui Dumnezeu sa ne ajute a ne impartasi cu vrednicie de Sfintele Taine;
3. Rugaciunea Domneasca (Tatal nostru) pe care o canta sau o rostesc credinciosii, in semn ca ei se simt acum din destul pregatiti si vrednici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, sa-L cheme pe Tatal nostru, al tuturor, si sa-L roage ca sa le dea nu numai «Painea noastra cea de toate zilele, ci si «painea cea cereasca», adica Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu in veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobandind infierea cea dupa har.

147. Cand incep in Sfantul Altar pregatirile pentru impartasire?
Atunci rand preotul ia in maini Sfantul Trup (Agnet) si-l inalta de pe Disc, cu cuvintele: «Sa luam aminte! Sfintele, Sfintilor!»

148. Ce inseamna aceasta inaltare si aceste cuvinte?
Inaltarea Sfantului Agnet inchipuie inaltarea Domnului pe Cruce; iar cuvintele „Sfintele, Sfintilor!” vor sa spuna ca Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinti, adica acelora care s-au pregatit in chip deosebit si sunt vrednici sa le primeasca.

149. Cum se pregatesc Sfintele Daruri pentru impartasire?
Inainte de impartasire, preotul imparte Sf. Trup in patru parti: prima parte (aceea pe care sunt intiparite initialele «Is») o pune in Potir, inchipuind cu aceasta reunirea Sfantului Trup cu Sfantul Sange, adica invierea Domnului; din a doua (cea cu initialele „Hs”) se impartasesc sfintitii slujitori, iar celelalte doua (cele cu initialele «Ni» si «Ka») se pun in Sf. Potir dupa impartasirea clericilor, pentru a se impartasi credinciosii din ele. Pregatirea Sf. Sange se face turnand in Sf. Potir caldura sau apa calda si binecuvantata de catre preot.

150. Ce inchipuie „caldura” sau apa calda care se toarna in Sfantul Potir?
Ea inchipuie caldura Duhului celui de viata facator, aratand ca, chiar in moarte, Dumnezeirea nu a fost despartita de Sfantul Trup, ca si dumnezeiescul suflet487 (Idem, Raspuns la intrebarea 58, trad. rom. p. 331). Totodata ea inchipuie caldura vietii pe care Sfantul Duh o toarna din nou in madularele moarte, prin inviere: „Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului” (Ps. 103, 31). Se toarna in Sfantul Potir, pentru ca sa ne dea, in clipa impartasirii, simtirea adevarata a sangelui viu si cald, curs din coasta si din ranile cuielor Celui rastignit pentru noi488 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 115; Sf. Simion al Tesalonicului, Talcuirea despre dumnezeiescul locas, p. 94-95 si Raspuns la intrebarea 158, trad. rom. p. 266-267; p. 330-331).

151. Cum se face impartasirea?
Sfintitii liturghisitori se impartasesc la fiecare Liturghie, in Sfantul Altar, ca Sfintii Apostoli la Cina cea de Taina. Sfanta Masa tine atunci locul Mesei de la Cina. In timpul acesta, corul canta Chinonicul (Priceasna), adica imnul impartasirii, iar preotul iese dupa aceea in fata Sfintelor Usi sau pe Amvon si rosteste predica.
Cand sunt credinciosi de impartasit, preotul toarna in Sfantul Potir cele doua parti din Sf. Trup insemnate cu «Ni» si «Ka», deschide Sfintele Usi si cheama pe credinciosi prin cuvintele: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si dragoste sa va apropiati”. (Despre randuiala impartasirii vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre randuiala Sfintei impartasanii).
Dupa impartasire, scopul Sfintei Liturghii este implinit. Acum preotul ridica Sfantul Disc deasupra Sfantului Potir si toarna in el si miridele, adica particelele de paine aduse pentru sfinti si pentru credinciosii vii si morti.

152. Ce inseamna ultima aratare a Sfantului Potir si ducerea lui la Proscomidie?
Inseamna ultima aratare a Domnului catre Ucenicii Sai pe Muntele Maslinilor si inaltarea Lui la ceruri. Sfanta Masa ramane acum Scaunul slavei lui Dumnezeu – Tatal, iar Proscomidia, din dreapta ei, este sederea Fiului de-a dreapta Tatalui, intru slava489 (Meletie Sirigul, op. si trad. cit., p. 51).

153. Cum se termina Sfanta Liturghie?
Dupa o scurta ectenie de multumire pentru primirea Sfintei impartasanii, preotul iese in naos si rosteste cea din urma rugaciune, numita a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adica incheierea Liturghiei, binecuvantand credinciosii si cerand indurarea lui Dumnezeu si ajutorul tuturor Sfintilor.
Dupa aceasta, iese in fata iconostasului si «miruieste» pe credinciosi, adica ii unge pe frunte cu untdelemn sfintit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: “Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul!” Aceasta ungere inchipuie coborarea Sf. Duh peste Biserica, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeiesti pe care le-a dobandit fiecare din cei ce au luat parte la sfanta slujba.
Se imparte apoi credinciosilor anafora.

154. Ce este anafora si care este rostul ei?
Sunt bucatele de paine taiate din prescurile intrebuintate la Proscomidie si binecuvantate de preot, care se impart credinciosilor din biserica, la sfarsitul Liturghiei, iar unii iau din ea si acasa, pentru cei ce n-au putut veni la biserica. La inceput, anafora se dadea ca o mangaiere numai celor ce nu se puteau impartasi, tinand deci locul Sfintei impartasanii. Astazi insa o iau si cei ce se impartasesc, dupa impartasire. De aceea, anafora se ia numai la sfarsitul Liturghiei si pe nemancate (ca si Sf. impartasanie); nu se cere inainte, adica in timpul Liturghiei, cum obisnuiesc unii crestini care nu cunosc rostul ei. Dupa unii invatati, anafora ar fi o ramasita sau aducere aminte de agapele sau mesele fratesti, de obste, care aveau loc la sfarsitul Liturghiei, in Biserica primilor crestini.
Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agnet si care, precum am vazut, inchipuie pe Sf. Fecioara; ea e binecuvantata de preot in timpul Axionului, adica al imnului cantat in cinstea si spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, impartirea ei la sfarsitul Liturghiei inchipuie ramanerea Maicii Domnului inca multa vreme pe pamant, in mijlocul Bisericii, dupa inaltarea Dumnezeiescului ei Fiu490 (Ibidem, p. 51).

155. Ce valoare si ce insemnatate are slujba Sfintei Liturghii in viata crestina, in comparatie cu celelalte sfinte slujbe despre care am vorbit mai inainte?
Sfanta Liturghie, slujba Jertfei crestine, este cea mai insemnata dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Asa precum Jertfa de pe cruce a Mantuitorului a fost punctul culminant al lucrarii Mantuitorului si totodata faptul cel mai de capetenie din istoria mantuirii lumii, tot asa si Sf. Liturghie care invesniceste pe pamant acea Jertfa este miezul, incoronarea si desavarsirea celorlalte slujbe prin care aducem lauda si multumire lui Dumnezeu. Ea este totodata si singura slujba crestina intemeiata si savarsita de Mantuitorul insusi, de aceea nici nu se numara intre cele „sapte laude”, care alcatuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecarei zile si care au obarsie dumnezeiasca si bisericeasca491 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfintele rugaciuni, cap. CCI, trad. rom. p. 198). Toate celelalte slujbe care se savarsesc inaintea ei, ca Vecernia si Utrenia, servesc numai ca un fel de pregatire a Liturghiei. in ele aducem lui Dumnezeu numai rugaciune de cerere, ori lauda, multumire si slavire, pe cand prin Liturghie ii aducem, pe langa acestea, ceva mai mult: ii aducem Jertfa care, precum am mai spus, este cea mai inalta forma de cinstire si preamarire a lui Dumnezeu. Valoarea, pretul sau vrednicia acestei Jertfe este neintrecuta, daca avem in vedere ca Cel ce Se jertfeste intr-insa este insusi Hristos, Arhiereul desavarsit, „ sfant, fara rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi si 6ind mai presus decat cerurile” (Evr. 7, 26), si ca darul nostru de jertfa este tot ce s-ar putea aduce mai de pret lui Dumnezeu: insusi Trupul si Sangele neprihanit al Fiului Sau, adica tot ce a creat Dumnezeu mai sfant, mai curat si mai desavarsit, singurul dar vrednic de maretia si sfintenia lui Dumnezeu.
De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, „nu este altceva mai de folos noua si mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru ca este lucrarea Lui (a Mantuitorului) si innoirea oamenilor si partasie a Lui cu noi… Deci, mai presus decat toata rugaciunea si lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, caci pentru ea este toata rugaciunea si de cele mai multe ori in zilele vietii noastre pe ea s-o savirsim”492 (Despre preotie, trad. rom. p. 353).

156. Ce folos si ce castig sufletesc avem luand parte la Sfanta Liturghie?
Randuiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmareste cu luare aminte, o adevarata scoala de invatatura crestina, o bogata comoara de invataminte, la indemana si pe intelesul tuturor. Intr-insa crestinul gaseste invatatura de credinta a Bisericii, fie sub forma prescurtata a Crezului, fie sub forma cantarilor si a rugaciunilor din care e alcatuita randuiala Sfintei Liturghii. Gasim apoi Sfanta Scriptura, in citirile din Apostol si din Sfanta Evanghelie, in nenumaratele versete si cuvinte din Biblie presarate din belsug in rugaciunile si cantarile din Liturghie, precum si in talcuirile Sfintilor Parinti din Cazanii sau in predica rostita de preot.
Dar, mai presus de orice, gasim in randuiala Sfintei Liturghii insasi istoria sfanta a mantuirii noastre, aratata prin semnele vazute care alcatuiesc sfanta slujba. Am vazut cum toate cele ce se savarsesc, se canta si se rostesc in timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gandul la Hristos Domnul, pentru ca in ele il vedem aratat pe El si intreaga Lui lucrare mantuitoare. Luand deci parte la Sfanta Liturghie, petrecem impreuna cu Iisus, ascultam glasul Lui, suntem aproape de Dansul; iar daca ne impartasim, ne unim cu El: El petrece intru noi si noi intru El (Ioan 6, 56).

157. Cum se explica puterea deosebita a rugaciunilor facute in timpul Sfintei Liturghii?
Apropierea de Domnul, Care e de fata cu Trupul pe Sf. Altar, ne da puteri si nadejdi nebanuite, asa cum dadea Sfintilor Apostoli si Ucenici dupa inviere. El Se roaga impreuna cu noi; El insusi mijloceste pentru noi in fata lui Dumnezeu – Tatal, ducandu-I rugaciunile, cererile si dorintele noastre si rugandu-Se pentru implinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2, 18; 1 Tim. 2, 5). Odata cu El se roaga pentru noi si Sfintii, a caror pomenire si lauda o facem si ale caror mijlociri le cerem de atatea ori in cursul Liturghiei. Contopite astfel in rugaciunile Bisericii sau obstii si unite cu rugaciunea lui Iisus, rugaciunile fiecaruia dintre noi capata o valoare si o putere pe care nu o au singure. „Credem ca vom dobandi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugaciune la Jertfa sfanta si prea infricosata ce este pusa inainte”, zice Sf. Chiril, Arhiepiscopul cetatii sfinte a Ierusalimului, din veacul al IV-lea493 (Cateheza a cincea mistagogica, cap. IX, in trad. rom. de Pr. D. Fecioru, vol. II, p. 571). Iar renumitul talcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adauga, mai tarziu, ca: «nu se mai afla o alta forma de rugaciune care sa poata atat de mult si care sa ne dea nadejdi mai mari ca aceea adusa prin aceasta infricosata Jertfa, care a curatat, in dar, pacatele si faradelegile lumii»494 (Op. si trad. cit., cap. XXIV, p. 67).

158. Numai cei vii folosesc din savarsirea Sfintei Liturghii?
Nu numai cei vii, ci si mortii pe care ii pomenim si pentru care ne rugam, caci jertfa se aduce si pentru ei. «Inca aducem Tie aceasta jertfa… pentru cei adormiti intru credinta…»; asa se roaga preotul in taina, dupa sfintirea si prefacerea Darurilor. Cei adormiti se impartasesc si ei, la fel cu noi, din roadele binecuvantate ale Sfintei Liturghii, caci si lor le da Hristos, prin Sangele Sau, iertare de pacate si nadejdea invierii pentru viata de veci. Despre aceasta ne incredinteaza toti Sfintii Parinti si marii Dascali ai Bisericii495 (Astfel, de exemplu, Asezamintele Sf. Apostoli, cartea VI, cap. XXX (in trad. rom. de Pr. I. Mihalcescu, Pr. M. Paslaru si Ec. G. Nitu, cu titlul Scrierile Parintilor Apostolici, vol. II, 1928, p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V-a Mistagogica, 9, in trad. rom. cit. p. 571; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia III-a la Epistola catre Filipeni; Marturisirea Ortodoxa, partea I, Raspuns la intrebarea 107, trad. cit., ed. 1952).

159. Trebuie deci sa luam parte la Sfanta Liturghie?
– «Ce intrebare fara rost! Dar crezi oare ca crestinii ar putea trai fara Jertfa Liturghiei, sau ca Sfanta Liturghie se savarseste fara crestini?»496 (Baronius, Anale, la an. 303). De aceea ne indeamna Sf. Maxim Marturisitorul: «Tot crestinul trebuie sa se afle des in sfanta biserica si sa nu lipseasca niciodata de la Sfanta Liturghie savarsita in ea, pentru Sfintii ingeri care sunt de fata si scriu de fiecare data pe cei ce intra si se infatiseaza lui Dumnezeu si care fac rugaciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfantului Duh, care e in chip nevazut pururea prezent, dar in chip deosebit mai ales in timpul Sfintei Liturghii… Sa nu lipsim, asadar, de la sfanta biserica a lui Dumnezeu, care cuprinde atatea taine ale mantuirii noastre in sfanta randuiala a dumnezeiestilor simboluri ce se savarseso497 (Mystagogia, cap. XXTV, trad. rom. cit., p. 347-352), Iar Sf. Simion al Tesalonicului adauga: «Sa venim dar cu dragoste si cu cucernicie, de se va putea mai mult decat la alta rugaciune, la Liturghie in fiecare zi, caci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos credinciosul»498 (Raspuns la intrebarea 79, trad. rom. p. 342).
Cine nu ia parte la Sfanta Liturghie, acela a incetat de a mai fi crestin adevarat. Legatura lui cu Hristos e rupta; unul ca acela s-a facut madular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos (Ioan 15, 5-6). De aceea, vechile randuieli ale Sfintilor Parinti pedepseau pe cei ce lipseau de la biserica mai mult de trei duminici una dupa alta (Canonul 11 al Sinodului din Sardica si Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic).
Daca deci pricini serioase te impiedica sa fii de fata la Sfanta Liturghie, trimite pe cineva din ai casei ca sa dea o Liturghie pentru toti, sau macar pomelnicul si o prescura, rugand pe preot sa te pomeneasca si sa se roage pentru tine la timpul cuvenit.

160. Cum trebuie sa ne pregatim pentru Sfanta Liturghie?
Cand vrei sa iei parte la Sfanta Liturghie, adu-ti aminte ca biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „sa ne apropiem cu inima curata, in deplinatatea credintei, curatindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rau si spalandu-ne trupul cu apa curata…”, cum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel (Evr. 10, 22). Inceteaza deci din ajun lucrul si obisnuitele indeletniciri zilnice; spala-ti trupul si curateste-ti sufletul cu rugaciune, cu infranare de la pacate si cu impacarea inimii, alungand din ea orice ura si orice vrajmasie (Matei 5, 23-24 si 1 Tim. 2, 8), mai ales atunci cand vrei sa te si impartasesti. Daca poti, bine este sa iei parte la slujba de seara (Vecernia). Iar a doua zi dimineata, imbraca-te in haine curate si ingrijite, de sarbatoare, dar nu cu gateala prea multa si lux; indeosebi femeile sa lase obisnuitele podoabe, dresuri si sulemeneli si sa vina cu capul acoperit (I Cor. 11, 5 si 1 Tim. 2,9 si Asezamintele Sf. Apostoli II, 57). Si pentru ca nu e cuviincios sa ne infatisam inaintea Domnului cu mainile goale (les. 22, 15), daca poti pregateste din vreme darul tau pentru altar: lumanari, tamaie, prinoase din rodurile pamantului, dar mai ales prescura, vinul si pomelnicul cu numele viilor si celor adormiti ai casei si neamului tau.

161. Cand sa venim la biserica?
Bun si folositor lucru este sa fii de fata la intreaga Liturghie, in toate duminicile si sarbatorile (porunca 1 a Bisericii). Sarguieste-te deci sa fii din vreme in biserica. De poti, bine este sa iei parte si la slujba diminetii (Utrenie si Ceasuri), caci in timpul ei se savarseste de fapt Proscomidia, care face parte din Liturghie, si atunci se cade sa dam preotului prescurile pentru Liturghie. Dar daca nu poti veni mai devreme, cauta sa te indrepti spre casa Domnului cel putin atunci cand auzi clopotul sau toaca de Liturghie.
Iar odata ce ai ajuns in biserica, ramai pana la sfarsit, caci numai asa te vei bucura pe deplin si de toate roadele dumnezeiestii slujbe. Cei ce nu vin la timp si pleaca din biserica inainte de sfarsitul slujbei, pe de o parte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alta tulbura linistea celorlalti, precum si ordinea si buna randuiala care trebuie sa domneasca in biserica in timpul sfintelor slujbe. Pe buna dreptate, Sfantul Ioan Gura de Aur aseamana pe unii ca acestia cu luda Vanzatorul, care, pentru a-si indeplini gandul ticalos al tradarii, a parasit pe Domnul inainte de sfarsitul Cinei celei de Taina. De aceea, cei ce paraseau sfantul locas inainte de sfarsitul Liturghiei erau pedepsiti in vechime cu cea mai mare pedeapsa: afurisania, sau excomunicarea, adica indepartarea din randul crestinilor (Can. 9, al Sf. Apostoli si Can. 2 al Sinodului din Antiohia).

162. Cum sa luam parte la Sf. Liturghie? Sau cum se cuvine sa stam si ce trebuie sa facem in biserica?
Intrand in biserica nu uita ca intri intr-un locas Sfintit, in casa lui Dumnezeu. Nu este, deci, de prisos: „Sa stii cum trebuie sa petreci in casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu…” (I Tim. 3, 15). in clipa cand pasim peste pragul bisericii, sa lasam afara toate gandurile, toate grijile lumesti, toate simtirile pamantesti. In biserica se intra „cu credinta, cu frica lui Dumnezeu si cu buna evlavie”. Pasind in sfantul locas, sa fim astfel slobozi de povara grijilor de toate zilele: «Toata grija cea lumeasca sa o lepadam» si sa ne atintim gandul si inima numai spre cer si spre Dumnezeu: «Sus sa avem inimile!», asa cum ne indeamna preotul inainte de a incepe marea rugaciune in timpul careia se aduce Sfanta Jertfa.
Paseste apoi usor, spre a te inchina mai intai in fata Sfintei Evanghelii si a icoanei de pe tetrapod, care inchipuie pe Hristos in mijlocul bisericii, apoi in fata iconostasului; daca ai adus lumanari, aprinde-le in sfesnice sau in fata sfintelor icoane, iar daca ai adus prescura, vin si pomelnic, da-le preotului prin usa dinspre miazanoapte a altarului. Inchina-te cu cuviinta si evlavie inaintea Sfintelor icoane, fara sa stai prea mult ingenuncheat, mai ales in fata icoanelor imparatesti, pentru a ingadui si altora sa-si faca rugaciunile lor si pentru ca sa nu impiedici pe preot in implinirea slujbei. Daca insa s-a inceput Sfanta Liturghie, ramai sa te inchini la icoane dupa sfarsitul slujbei.
Mergi dupa aceea in liniste si te aseaza la locul cuvenit: barbatii la dreapta, iar femeile la stanga. Ai grija sa lasi la mijlocul bisericii loc de trecere pentru cei ce vor veni dupa tine si pentru Sfintitii slujitori, cand trebuie sa cadeasca toata biserica. Ai grija, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare sa ramana gol, pentru ca preotul sa poata iesi pe acolo cu Sfanta Evanghelie si cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarasi, ca stranele sa ramana libere, la indemana celor mai in varsta, mai neputinciosi si mai osteniti decat tine, pentru ca acestia sa poata sedea jos in anumite momente ale slujbei.
Nu umbla si nu te misca fara rost in biserica, ci ramai in liniste la locul pe care ti 1-ai ales dintru inceput, pentru a pastra linistea si buna randuiala ce trebuie sa domneasca in casa Domnului, caci „Dumnezeu nu e al neoranduielii, ci al pacii” (I Cor. 14, 33). Pastreaza tot timpul in tinuta si infatisarea ta trupeasca cuviinta si evlavia pe care trebuie sa le avem in fata imparatului tuturor. Nu sta tolanit sau alene in strana, ci drept, in picioare: «Sa stam bine, sa stam cu frica si sa luam aminte Sfanta Jertfa cu pace sa o aducem!» Nu vorbi si nu rade, nu scuipa si nu-ti roti ochii imprejur, ca sa vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul tau, si urmareste cu bagare de seama randuiala slujbei, luand parte la cantarile Sfintei Liturghii, bine stiind si incredintat fiind ca toate cele ce se savarsesc in timpul Sfintei Liturghii se fac pentru noi toti, slujitori si credinciosi laolalta. Asculta mai ales cu multa luare aminte cele ce se citesc la Apostol si Evanghelie, ca si cum ai asculta pe Domnul insusi sau pe Sfintii Sai Apostoli; fii, de asemenea, atent la predica rostita de preot, caci el nu vorbeste in numele lui, ci al lui Dumnezeu. Luarea aminte, cuviinta si credinta noastra trebuie sa sporeasca pe masura ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adica de clipa sfintirii Darurilor.
Inchina-te, adica fa-ti semnul crucii si pleaca-ti genunchii la timpul cuvenit, adica: in timpul cantarii «Pre Tine Te laudam», cand se sfintesc darurile, la Axion, cand preotul mijloceste pentru noi.

163. Fac bine cei ce ingenuncheaza la iesirea cu Sfintele Daruri?
Da. Lucrul acesta e indreptatit mai ales la Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, cand preotul iese cu Darurile sfintite de mai inainte; trebuie sa ingenunchem atunci ca inaintea Domnului499 (Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Rugaciuni cap. CCCLV; Raspuns la intrebarea 55 si Talcuire despre sfantul locas, p. 237, 268, 328), caci Sfintelor Daruri li se cuvine aceeasi cinstire ca Domnului insusi500 (Marturisirea ortodoxa, parteal, Raspuns la intrebarea 56 si 107, trad. cit., p.65,97). Dar si la Liturghia obisnuita (a Sfantului Ioan sau a Sfantului Vasile) nu e rau daca ingenunchem, caci, cu toate ca Darurile in clipa aceea nu sunt inca prefacute in Sf. Trup si Sange, totusi ele nu mai sunt nici simpla paine si vin, ci au fost binecuvantate si inchinate Domnului, ca darurile care poarta inchipuirea Trupului si care se vor preface in curand in adevaratul Trup si Sange. Ele merita deci sa fie cinstite501 (Nicolae Cabasila, op. si trad. cit., cap. XXTV, p. 66-67; Simion al Tesalonicului, Talcuire despre dumnezeiescul locas, 78 si raspuns la intrebarea 55 (trad. rom. p. 261-262, 328) s.a.). Ingenunchem apoi pentru ca stim ca momentul acela din Liturghie inchipuie ultimul drum al Domnului spre Patima sau spre Mormant, de aceea se cade sa ne umilim, sa plangem pentru cele ce a suferit El pentru noi si sa cerem iertarea pacatelor noastre502 (Meletie Sirigul, op. si trad. cit., p. 49).
Nu fac rau cei ce „cad la Daruri”, adica suferinzii, care se culca jos pentru a trece preotul cu cinstitele Daruri peste dansii, la Vohod.

164. Se cuvine sa cante in biserica credinciosii?
Da. Sa ne sarguim a invata cantarile sfintelor slujbe, pentru ca, atunci cand le-am deprins bine, sa ne alaturam cantaretilor sau corului, laudand impreuna cu ei pe Dumnezeu prin cantare si implinind astfel indemnul Psalmistului: „Toata suflarea sa laude pre Domnul…!” (Ps. 150, 5). Bun lucru si placut lui Dumnezeu este ca toata lumea din biserica «sa slaveasca cu un glas si cu o inima» pe Dumnezeu.
Dar daca am ajuns sa putem canta la Liturghie – fie in cor, fie la strana – sa nu cantam numai cu glasul, d si cu inima (Can. 10 al Sin. IV din Cartagina) si sa nu producem tulburare cantand mai tare decat ceilalti, pentru ca sa ni se auda glasul, luand-o inainte sau ramanand in urma si incurcand astfel pe cantareti; caci lucrul acesta este neplacut si urechilor noastre si Domnului si este spre paguba noastra sufleteasca503 (Sf. Nichita Romanul, Episcopul Remesianei, Despre folosul psalmodiei, cap. XI).
Iar daca nu stim sau nu putem canta, sa ne rugam in liniste; sa ne rugam fierbinte, cu credinta si din tot sufletul. Sa unim rugaciunile noastre cu rugaciunile obstesti ale Bisericii, rostite de preot sau de diacon, si sa le rostim in gand odata cu ei.
Dar mai ales sa ne silim, pregatindu-ne din vreme si cu cuviinta, a ne impartasi cat mai des cu Sfintele Daruri. Caci numai atunci petrecem impreuna si unirea noastra cu Dumnezeu este intreaga, deplina si desavarsita.
Iar la sfarsitul Liturghiei, inchina-te si multumeste-I lui Dumnezeu si tot restul zilei petrece-1 in cuviincioase indeletniciri spre folosul si imbogatirea sufletului.
Facand asa, vom putea spune ca am luat parte cu adevarat la sfanta slujba si vom iesi din biserica mai luminati, mai buni si mai apropiati de Dumnezeu, coborandu-ne fiecare mai indreptat la casa sa, cum spune Mantuitorul despre vamesul cel smerit din Sfanta Evanghelie (Luca 18, 14).

Părintele Cleopa-Filozofia păianjenului

September 20, 2010 § Leave a comment

Am aratat, fratii mei, cate taine si cate minuni sunt in zidiri. Zidirea marturiseste despre slava lui Dumnezeu, caci a spus Duhul Sfant: Cerurile spun slava lui Dumnezeu… Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu largimea lor, cu miliardele de corpuri ceresti si minunile dintre ele.

Sfantul Vasile cel Mare o ia de la paianjen, de la furnica, de la albina si merge pana la astrele ceresti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Si cu cat cunosti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atat mai mult te aprinzi de dragostea fata de Ziditorul lor si te unesti cu El.

Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce arta in cuvant la paianjen. Zice: “Mare filosof este paianjenul!” Noi nici nu-l bagam in seama. Vine femeia: “Da-l la boala de paianjen!”

Ehei! Daca ai sti ce ai de invatat de la paianjen! Cine a auzit vreodata glasul paianjenului pe lume? (La greci erau doua feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, si tacuti, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tacerii pe paianjen). Vezi paianjenul. Daca-i micut, isi face si el o panzisoara acolo, dupa puterea lui. Daca-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: Cel ce da hrana la tot trupul, ca in veac este mila Lui, la Cuvantul pentru pronie al Marelui Vasile.

Cum se intinde pronia lui Dumnezeu, adica purtarea de grija, pana la paianjen. Paienjenelul cel mic dupa ce a facut o plasuta se retrage: “Da-mi, Doamne, mancare! Eu mi-am facut datoria!” Cel mai mare, tot asa. Cand il vezi ca sta, tace. L-ai auzit graind?

O musca o auzi bazaind; un tantar il auzi, dar ai auzit paianjenul vreodata? Nu, el este filosof. El sta gramadit acolo si asteapta ca Dumnezeu sa-i trimita mancare. Si pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o musca mare, Doamne fereste! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum panzuta lui e prea subtire, i-o strica si n-o poate prinde, si el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a facut, spune la Ecclesiast: Cate a facut Dumnezeu, pe toate le iubeste si de toate poarta grija.

La cel mic ii da o muscuta mica. Si el, stand ascuns, cand vede ca s-o incurcat, o prinde, o suge; da’ mai are treaba pana a doua zi, sa repare inapoi acolo unde s-a rupt panzisoara, pentru ca-i trebuie si maine mancare. La acel mare Dumnezeu ii trimite o musca mai mare, ca are pantecele mai mare. Si acela, dupa ce-o prins-o, iar se apuca de treaba. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe paianjen? Bazaind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi ca-i arhitect. Intinde de colo, leaga de colo si face. Nu zice nimic. Isi cauta de treaba.

Ce frumoasa arta face Sfantul Vasile aici! El zice: “La palatele imparatesti stau santinelele sa nu cumva sa fie atentat contra imparatului: “Stai! Cine-i? Parola!” Dar paianjenul nostru nu da parola nimanui, numai sa nu mature femeile prin odai. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimanui. El a intrat si si-a catat de treaba.

[Prin randuiala lui Dumnezeu, chiar in acest moment al discutiei, pe masa Parintelui Cleopa s-a ivit un paianjen. Si cineva din cei de fata a exclamat:

– A venit la noi paianjenul, ia uitati!

– Da, da, da! El aude ca vorbim de el, saracul! zice Parintele Cleopa. Da-i pace, mama, ca vorbim de dansul, saracul!

Si toti cei prezenti au inceput sa rada].

El nu da parola cand intra in palatele impara-testi, zice Sfantul Vasile. Iar Preasfantul Dumnezeu, care l-a facut si pe el, are grija in toata ziua si-i trimite o musculita mica la acel mic; la acel mare, una mai mare. Daca-s mai multi, mai multe muste. Ca Dumnezeu, daca-i al Lui, il hraneste, ca el n-ar putea trai.

Dar zice cel necredincios: “Da… Eu nu-s paianjen, sa traiesc c-o musculita mica, sau c-o musca. Eu am femeie, eu am copii, eu am dari la stat, eu trebuie sa mananc mult, sa fac…!” “O, rautatea ta, necredinciosule! zice Marele Vasile in Hexaimeron. Dumnezeu, Care hraneste pe paianjenul cel mic cu o musca mica si pe cel mare cu o musca mare, Acela hraneste si pe carida si verida – cei mai mari chiti ai lumii care traiesc in oceane (azi le spune balene albastre), si care unul din ei mananca intr-o zi cat doua sate, ca sa-ti arate tie ca El poarta grija de si de cel ce mananca o musca si de cel ce mananca cat doua sate intr-o zi; e din Cuvant pentru pronie al Marelui Vasile.

Si acestea cand le intelegi si cand le vezi in zidire, nu se poate sa nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, cand vezi atata minune

Maica milostivirii(din cartea Lina udă)-Sfântul Dimitrie al Rostovului

September 19, 2010 § Leave a comment

                 Un păcătos şi-a rânduit ca pravilă în fiecare zi să se roage de câteva ori la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,repetând cuvintele Arhanghelului Gavriil: “Bucură-te,ceea ce eşti plină de har!” Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul său lumesc,s-a îndreptat să meargă către icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ca,mai înainte,să se roage după obiceiul său,iar apoi să meargă la lucrul său.Şi iată,când a început să se roage după obicei,deodată l-a cuprins frica-mai presus de firea sa,vede cum chipul de pe icoană se miscă şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i se arată vie împreună cu Fiul Său,pe Care Îl ţine în preacuratele Ei mâini….

           Pruncului dumnezeiesc i se deschiseseră răni pe mâini,pe picioare şi pe coastă şi din răni curgea sângele în şiroaie exact ca pe cruce…..

          Văzând acest lucru,păcătosul s-a îngrozit şi a strigat “O,Doamne! Cine a făcut aceasta?”

          Maica Domnului i-a răspuns: “Tu şi ceilalţi păcătoşi;voi Îl răstigniţi din nou pe Fiul Meu cu păcatele voastre,ca iudeii”

        Atunci păcătosul a izbucnit în plâns şi a spus: “Milueşte-mă,o,Maică a milostivirii!”

       Iar Ea a răspuns:”Voi mă numiţi pe mine Maica milostivirii,dar prin faptele voastre mă batjocoriţi şi mă supăraţi”.

      “Nu Stăpână!-a strigat păcătosul.Să nu fie aceasta.Să nu biruiască răutatea mea bunătatea Ta nespusă şi milostivirea Ta! Tu singură eşti nădejdea şi mijlocitoarea tuturor păcătoşilor!Fie-ţi milă,Maică Bună! Roagă-L pentru mine pe Fiul Tău şi Făcătorul meu!”

       Atunci Preamilostiva Maică a început Să-L roage pe Fiul Său,zicând:”Fiul Meu Cel Bun!Pentru iubirea Mea milueşte-l pe acest păcătos!”

     Iar Fiul a răspuns:”Să nu Te superi Maica Mea că nu te voi asculta.Şi Eu L-am rugat pe Tatăl să ia de la Mine paharul suferinţelor şi El nu M-a ascultat”.

   Maica Domnului a spus:”Adu-ţi aminte ,Fiule,de sânii cu care Te-am hrănit şi iartă-l!”

   Însă Fiul a răspuns: “Şi a doua oară L-am rugat pe Tatăl să-mi ia paharul şi El nu M-a ascultat”.

   Maica Domnului iarăşi a spus:”Adu-ţi aminte de durerile Mele,pe care Le-am îndurat alături de Tine,când Tu erai pe cruce cu trupul,iar Eu eram sub cruce şi inima îmi era rănită,căci trecuse sabia prin sufletul meu!”

     Iar Fiul a răspuns:”A tria oară L-am rugat pe Tatăl să ia paharul,însă El nu a binevoit să mă asculte”.

     Atunci Maica Domnului s-a ridicat,L-a aşezat alături pe Fiul ei şi a vrut să se arunce la picioarele Lui….

      “Ce vrei să faci ,o,Maica Mea?”-a strigat Fiul.

      “”Voi sta-a răspuns Ea-la picioarele Tale împreună cu acest păcătos până când îi vei ierta păcatele!”

      Atunci Fiul a spus:”Legea îi porunceşte oricărui fiu să îşi cinstească mama,iar dreptatea cere ca dătătorul legii să fie şi împlinitorul legii.Eu sunt Fiul Tău.Tu eşti Maica Mea şi eu trebuie să te cinstesc,împilnind ceea ce Mă rogi:fie după dorinţa Ta!Acum i se iartă acestui om păcatele de dragul tău!Iar ca semn al iertării,se vor închide rănile Mele.

    Păcătosul s-a ridicat tremurând,s-a atins bucuros cu buzele de preacuraele răni ale Mântuitorului şi abia atunci,şi-a venit în fire.Când vedenia s-a terminat,el a simţit în inima sa şi frică şi bucurie.Apropiindu-se de icoana Maicii Domnului,el i-a mulţumit şi a rugat-o ca,aşa cum a văzut în vedenie bunătatea Domnului că l-a iertat,tot aşa şi în veacul viitor să nu fie lipsit de această milă.Şi de atunci el şi-a îndreptat viaţa sa şi a început să trăiască în chip plăcut lui Dumnezeu.

Parintele Cleopa-Sfaturi Duhovnicesti

September 19, 2010 § Leave a comment


– Părinte, ajungem uneori într-o astfel de stare, încât nici nu ne putem ruga, nici nu putem dormi, nici nu putem mânca, nici nu putem vorbi, nu avem nici o dispozitie.

– Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Isaac Sirul, că eu nu voi înceta să aduc pilde, nu de la mine, că eu sunt izvorul a toată răutatea si viclenia si smerenia. Ce vorbim, vorbim de la Sfintii Părinti ca să ne folosim. Când vei vedea că esti într-o astfel de stare, te sfătuiesc, omule, să te culci. Si chiar de nu dormi, stai culcat să se linistească simtirea.

– Dacă nu avem Sfânta Liturghie în fiecare zi la mănăstire, cum ne putem mântui?

– Nu numai Liturghia te mântuieste. Nu auzi ce spune Sfântul Grigorie Sinaitul? “Cine are rugăciunea mintii, are si Liturghia, are si toată pravila Bisericii tot timpul”. D-apăi acei care au trăit în pustie, cum a fost Sfântul Marcu de la pesteră, la care s-a dus Sfântul Serapion, de 95 de ani nu văzuse om, acela stătea la slujbă? Era în timpul prigoanelor. Si ai văzut, când se ruga era stâlp de foc de la pământ până la cer. “Dar cei care au trăit în pustie ani de zile, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, si se împărtăseau la trei-patru ani, oare pentru nevrednicie se împărtăseau asa rar?”

Auzi ce spune Sfântul Efrem: “Biserici aveau pe limbile lor si altare în inimile lor”. Totdeauna erau în comuniune cu Dumnezeu în rugăciune. Pentru că rugăciunea care se face în biserică este rugăciune obstească. Dar nu cumva să rămânem numai la aceasta si să nu avem o rugăciune proprie, că ne înselăm. Că spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: “Vai de cei ce au înghetat la rânduiala tipicului bisericesc si n-au rugăciunea lor proprie!”

– Dar nu este păcat ca atunci când este Liturghia, eu să-mi zic rugăciunea inimii sau altă rugăciune si să nu fiu atent la slujbă?

– Nu-i adevărat! Pentru că are mare legătură liturghia inimii cu cealaltă de la sfântul altar. Aceasta este o rugăciune obstească si are mare putere, mai ales Sfânta Liturghie, si o ajută pe cea din inimă. Că dacă vine o prigoană si te-ai dus într-o pustie, sau într-un sat, sau într-un bordei, mai ai Liturghie?

În măsura în care se roagă, auzi ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul, mintea este preot, inima este altar; jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea si buna vointă, că de bună voie aleg să mă rog lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridică de pe altarul inimii este rugăciunea, să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. De pe altarul inimii. Omul este un fel de biserică în biserică.

În zadar te duci în altarul ăsta, dacă nu ai rugăciunea cea din inimă. Putin îti foloseste. De aceea, mergerea la biserică îti ajută foarte mult ca să întăresti rugăciunea din inimă, dar nu o schimbă pe aceea. Tocmai rugăciunile si momentele Sfintei Liturghii, dacă tu ai lucrare lăuntrică, îti întăresc această lucrare. Mai mult îti învăpăiază inima de dragostea lui Dumnezeu, când auzi momentele Sfintei Liturghii, când iese cu Sfintele Daruri, căci credinta vine prin auz.

Ai văzut că a întrebat cineva pe Sfântul Nichifor: “Dacă merg în biserică, să ascult strana si Liturghia si celelalte, sau să zic rugăciunea inimii?” Dacă n-ai sporit în rugăciunea mintii, ascultă cu mare atentie Liturghia si strana, că te ajută să te concentrezi cu mintea în inimă. Foarte mult te ajută.

Iar dacă ai ajuns la rugăciunea de sine miscătoare a mintii, este ca ceasul, ai pornit inima, eu dorm si inima mea veghează. Permanent inima se roagă. Atunci si fără să vrei vei rămâne cu rugăciunea asta lăuntrică si în timpul Liturghiei si în timpul celorlalte rugăciuni, că ajungi la o rugăciune de sine miscătoare. Permanent se roagă inima. Neîncetat, cum zice apostolul.

Eu am scris câteva predici despre treptele rugăciunii. Am vrut să scriu si una despre rugăciunea contemplativă, care-i mai înaltă decât rugăciunea inimii, dar nu are nici un rost la oamenii de azi, că nu o înteleg; este pentru cei desăvârsiti, aceea este în extaz, rugăciunea cea de foc, în răpire. Am pus acestea pe care le poate întelege oricine. Noi le-am citit, si numai cu atât am rămas. Le-am înteles, dar nu le-am lucrat niciodată în viată. Asa este.

– Cum cunoastem noi care este calea cea bună a mântuirii?

– Sfatul bun te va păzi si cugetul drept te va apăra. Si iarăsi zice Scriptura: Cei ce n-au sfătuitori, cad ca frunzele. De aceea este bine, mamă, să ne mai sfătuim.

– Cum putem trăi noi în viata de obste fără tulburare?

– Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: “Tăria celui din obste este ascultarea; tăria împăratului stă întru multă ostire; iar tăria celui din liniste este multa rugăciune. Si căderea celui din obste este neascultarea – când nu face ascultare; si căderea celui din liniste, împutinarea rugăciunii”.

La pustie aveam timp să mă rog 14 ore si mai mult.

– Cum trebuie să ne purtăm, noi crestinii ortodocsi fată de oamenii eretici?

– Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcati de cei străini de dreapta credintă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strâmbă si eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinta noastră cea sfântă sau Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut.

Se cade, asadar, oricărui preot ortodox si oricărui crestin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostas al lui Hristos cu toată evlavia si cu mânie bărbătească si tare să apere, prin cuvânt si prin scris, adevărul dreptei noastre credinte. Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândete. Acelasi lucru ne învată si Sfântul Pimen cel Mare, zicând: “Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieste a ne depărta si a ne despărti pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem” (Pateric, Cuvântul 118). Si iarăsi zice: “Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credintă”.

– Dar cum trebuie să ne comportăm cu acesti oameni?

– Auzi ce spune apostolul? Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al Bisericii este Hristos. Toate sectele mistice si rationaliste, nu numai din România, care s-au despărtit de Biserică, s-au despărtit de Hristos. Nu mai au legătură cu Hristos. Gata. Asa este. Si pe sectari, nu în casă, nici în ogradă să nu-i primesti, ca nu cumva să ne împărtăsim de lucrurile cele rele ale lor si de ereziile lor.

– Si dacă vin cu tot felul de cărti, ce să facem cu ele?

– Pe foc, pe foc, pe foc! Ei au diavoli numiti arhiconi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi învată toată Scriptura pe de rost, dar pe dos, pe dos, pe dos. Le tâlcuieste toată Scriptura pe dos. Din Scriptură îti vorbeste, dar pe dos, nu cum spune Biserica si dogmele Bisericii. Să nu vorbiti cu ei.

– De ce Biserica Ortodoxă nu se prea implică în misionarism, ca să facă cunoscută dogma ortodoxă în alte părti, cum fac catolicii si celelalte confesiuni?

– Biserica Ortodoxă trăieste! Cea mai mare învătătură este trăirea. Eu am la spovedanie popor de la tară. Tin traditia sfântă cum au învătat-o de la părintii lor. Datorită poporului se tine mai tare Ortodoxia la noi.

– În câte feluri se împart oamenii pe pământ, din punct de vedere al credintei în Dumnezeu?

– Oamenii de pe pământ se împart în trei grupe: crestinii, care cred în Hristos; necrestini sau păgânii, care nu cred în Evanghelia lui Hristos, ci în anumiti oameni zeificati, precum Brahma, Buda, Confucius, Mahomed etc., si a treia grupă, ateii, care nu cred în nici o divinitate.

Necrestinii se împart si ei în trei grupe: monoteisti – evrei si mahomedani; dualisti – care cred în două principii, al binelui si al răului; si politeisti, care cred în mai multi idoli sau zei mincinosi.

Crestinii se împart la rândul lor în trei mari confesiuni si Biserici: ortodocsi, catolici si protestanti. Din protestanti s-au format mai multe ramuri, ca protestanti de Confesiune Augustană (luterani), reformati, anglicani, metodisti, prezbiterieni si grupări neoprotestante.

– Care din aceste categorii de crestini au harul mântuirii?

– Biserica noastră Ortodoxă învată că harul este dat tuturor oamenilor (Tit 2, 11), deoarece Dumnezeu voieste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Dar harul nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească si să conlucreze cu el sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urmă, nu (Învătătură de Credintă Ortodoxă). Biserica Ortodoxă, fiind Biserică apostolică, are harul mântuirii.

– Care dintre crestini se vor mântui?

– Numai crestinii care slujesc lui Dumnezeu întru adevăr, aceia se vor mântui, după cum spune Duhul Sfânt: Aproape este Domnul de toti cei ce-L cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18). Despre oamenii care nu au primit credinta în Dumnezeu nu putem zice că se mântuiesc, deoarece apostolul ne învată: Este un Domn, o credintă si un botez (Efeseni 4, 5; I Corinteni 12, 12). Si iarăsi: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul aceasta (dreapta credintă) (Galateni 6, 16) si în alt loc: Cine nu se luptă după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 5).

– Toti oamenii au harul Sfântului Duh?

– Păgânii, necredinciosii si apostatii (lepădatii de dreapta credintă) nu au harul Preasfântului Duh. În Vechiul si Noul Testament, harul Sfântului Duh a fost făgăduit tuturor celor ce vor crede în Iisus Hristos (Isaia 44, 3; 59, 21; Iezechiel 36, 27; Fapte 2, 17-18). În vremea de apoi multi înselători si hristosi mincinosi se vor arăta cu viclenie că au harul Sfântului Duh si vor face semne mari si minuni false cu puterea satanei, spre a însela pe multi si a-i îndepărta de la dreapta credintă, precum a zis Domnul (Matei 24, 24).

Vrăjitorii, proorocii mincinosi, ereticii, înselă-torii si făcătorii de minuni false sunt urâciune înaintea Domnului si Dumnezeu nu ascultă de ei (Levitic 20, 27; Deuteronom 18, 10-12).

Crestinii care cad în păcate grele întristează Duhul Sfânt (Efeseni 4, 30). Totusi nu pierd harul mântuirii. Dacă se vor întoarce din toată inima la spovedanie si la lucrarea faptelor bune, iarăsi dobândesc harul Preasfântului Duh, fiindcă primul păcat împotriva Sfântului Duh săvârsit de ei este, după cum zice în Învătătura de Credintă Ortodoxă, “răutatea neîncrederii adevărului arătat si dovedit, al dreptei credinte în Hristos”.

– Părinte Cleopa, dati-ne un cuvânt de încheiere.

– Cuvânt de încheiere trebuie mai întâi să mă prihănesc pe sinemi că vorbesc ce nu fac. Si de aceea vă rog să vă rugati pentru mine, păcătosul, ca să-mi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: “Cade-se celui ce învată si nu face, ca, rusinându-se de cuvintele sale, să înceapă si el a lucra într-o bună zi”.

Asa si eu, poate vorbind la altul, mă gândesc si eu vreodată să fac. Pentru că de vorbit este usor. Nimic nu-i mai usor ca vorba. Amin.

Parintele Cleopa -Apocalipsa

September 19, 2010 § Leave a comment

ENOH SI ILIE (Despre Apocalipsa)

Acesti doi prooroci au sa se pogoare, sa vina din Rai, trimisi de Dumnezeu, fiind luati cu tot cu trup la cer. Când vor predica ei cu mare putere si vor înfrunta pe Antihrist trei ani si jumatate, cât va împarati el, Sfintii Enoh si Ilie vor avea mare putere sa strabata tot pamântul cu fel de fel de minuni. Au sa faca minuni mari si semne în Ierusalim ca sa întoarca pe evrei, caci ei nu se întorc pâna nu vine Ilie si Enoh. Vor întoarce inimile catre fii si sinagoga satanei catre Hristos.

Când vor predica ei, îi va auzi tot pamântul si-i va vedea toata lumea. Si acestea sunt scrise de 2000 de ani, de când i s-au descoperit Sfântului Ioan Evanghelistul. Si cine ar fi crezut? Ar zice cineva ca este o nebunie asta. Si se întrebau oamenii: “Cum o sa-i vada pe Enoh si Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o sa-i auda în America?”

Acum, daca ar predica, îi vede la televizor toata lumea si îi aude la aparate toata lumea. Cum sa nu! Dumnezeu stie toate, ca si cum ar fi venit. Când vor predica si vor face minuni, tu ai sa te uiti aici si ai sa-i vezi cum fac minuni, cum învie mortii, si ai sa auzi de aici ce predica Enoh si Ilie si cum mustra pe Antihrist, când va împarati peste toata lumea, timp de 1260 de zile.

Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut si de neînchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea si auzi la Ierusalim. Da! Si uite, stam aici si vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predica si auzim toate! Si la Muntele Sinai si în Italia si în Belgia si în Olanda si în Bulgaria si în Grecia si în Serbia. Deci stau aici si vad slujba de la Ierusalim! Vezi ca-i posibil acum? Dumnezeu stia de mai înainte cât are sa se înmulteasca mintea, adica stiinta.

Ca Daniil Proorocul a spus la capitolul doi: În vremea de apoi se va înmulti mintea foarte, si se vor întelepti oamenii si vor zbura prin vazduh si vor înconjura lumea. Toate câte le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani înainte.

Vezi Proorocul Isaia, care traieste cu 850 de ani înainte de venirea Domnului, la capitolul 60 întreaba de avioane, ca el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se întrec cu norii; si zboara ca porumbeii spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulbura vazduhul? (Isaia 60, 8).

Ai auzit? Cu 2800 de ani înainte a spus de avioane. Ce-a zis? “Ca zboara ca porumbeii spre porumbarele lor”. Ca ei nu zboara, decât de la un aerodrom la altul, ca sa alimenteze.

Dar si Proorocul Ieremia a vazut masinile astea fara cai, care le vedeti acum ca alearga pe drum. Si întreaba pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum si întrec carele oamenilor?

Vezi, ca spune de bomba cu neutroni la Apocalipsa: Iata au iesit de la fata Mielului niste lacuste si acestea aveau putere mare de vatamat în cozile lor. Si am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vatamati iarba pamântului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni sa-i vatamati cinci luni de zile. Razboiul neutronic. Bomba cu neutroni îti lasa pomii înfloriti.

Eu am la marturisire pe cel mai mare profesor de fizica atomica din Bucuresti.

– Domnule, zic, ce rau poate face aceasta bomba?

– Aceasta distruge numai viata, si-ti lasa orasul complet. Ca ce folos daca l-ar distruge? Ei ce sa mai câstige când vin sa ocupe? Au nevoie sa ucida pe oameni, ca sa ocupe orase si toate bunurile lumii.

– Dar daca eu sunt închis într-o casa de fier si bomba cu neutroni explodeaza afara, ce poate sa-mi faca, daca zici ca nu distruge materia? Eu nu sunt în siguranta?

– Dumneata daca ai avea o casa de fier fara usa, cu peretii de zece metri grosime în jur si te-ai bagat acolo, neutronii rapizi nu sunt împiedicati de fier sa treaca. Trec prin fier si vin la dumneata si-ti distrug numai viata.

Am grait cu dânsul. Sotia lui este mare bibliotecara la cartile de limbi vechi. Un om credincios!

Asa ne-a spus Dumnezeu, ca acestea sunt scrise la Apocalipsa. Nu vor vatama copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atât o sa dureze razboiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai sa te poti pazi nici în casa, nici în beci, nici în apa, nicaieri, nicaieri. Unde te-a ajuns… Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni.

Toate-s scrise, fratii mei. Si Mântuitorul a spus: Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urma!…


September 8, 2010 § Leave a comment

Când unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva sa recunoasca un barbat sfânt si despre cum sau facând ce anume îl va gasi si, dupa ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie sa fie fata de el.

[…]De aceea avem nevoie de multa râvna si purtare de grija, de multa luare-aminte, de multa priveghere si multe rugaciuni ca sa nu cadem în nici o ratacire, minciuna, apostol mincinos sau proroc mincinos, în cazul în care nu vom dobândi un calauzitor adevarat si iubitor de Dumnezeu si care sa aiba pe Hristos în el si sa cunoasca cuprinzator propovaduirea Apostolilor, canoanele si poruncile lor si dogmele Sfintilor Parinti, sau, ca sa spun mai bine, care sa cunoasca voile si tainele Stapânului si Învatatorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea învatator trebuie sa cautam si sa gasim, care mai întâi sa le fi auzit si învatat cu cuvântul, iar mai apoi sa fi fost învatat si în chip tainic si în adevar de însusi Duhul Mângâietorul prin faptuire si experienta, ca sa se învredniceasca si el sa auda de la Hristos Însusi Care i-a învatat pe Apostoli: „Taina Mea e pentru Mine si pentru cei ai Mei” si: „Voua vi s-a dat sa cunoasteti tainele împaratiei cerurilor” [Mt 13, 11]. Caci daca vom cauta, vom gasi negresit, pentru ca Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucura de pierzania oamenilor, ci precum este scris: „Asa a iubit Dumnezeu lumea ca pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” [In 3, 16]. Deci, daca L-a dat mortii pe Fiul Sau Unul-Nascut ca sa ne mântuim prin El, cum e cu putinta oare atunci când Îl rugam sa ne trimita sau, ca sa spun mai bine, sa ne arate un rob al Lui sfânt si adevarat ca sa ne calauzeasca spre mântuire si sa ne învete caile Lui; cum e cu putinta, zic, sa ascunda un asemenea om de noi si sa ne lipseasca de un calauzitor? Nu, nu! Nu e cu putinta. Iar acest lucru trebuie sa-l credem din ceea ce s-a facut cu sutasul Corneliu care, desi era pagân, dar temator de Dumnezeu cu toata casa lui, pentru ca facea multe milostenii poporului si chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al noualea al zilei i s-a aratat în chip vadit îngerul lui Dumnezeu care a venit la el si i-a spus: „Rugaciunile tale si milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Si acum trimite barbati la Ioppe si cheama sa vina un oarecare Simon care se numeste Petru. El este gazduit la un oarecare Simon, tabacar, a carui casa e lânga mare” [Fapte 10, 4-6]. Vezi ca bine am spus ca avem nevoie de multa râvna si purtare de grija ca sa gasim un adevarat ucenic al lui Hristos? Si gândeste-te ce spune Scriptura: „Iar Corneliu era barbat cucernic si temator de Dumnezeu cu toata casa lui” [Fapte 10, 2], fiindca nu numai pe sine însusi, ci si pe toti casnicii lui i-a învatat sa se teama de Dumnezeu. Si e lucru frumos si laudabil înaintea lui Dumnezeu ca sa ne îngrijim nu numai de folosul nostru, ci si de toti cei ce sunt împreuna cu noi. Lucru pe care acel sutas îl facea si înainte de a fi fost învatat de Apostoli, si poruncile Apostolilor care hotarasc ca „nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia” [1 Co 10, 24] le împlinea si facea multe milostenii si chema pe Dumnezeu ziua si noaptea; si înainte de a crede în Dumnezeu savârsea în chip vadit porunca Stapânului nostru Dumnezeu Care hotaraste: „Privegheati si va rugati ca sa nu intrati în ispita” [Mt 26, 41] si: „Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide” [Mt 7, 7]. Ai vazut necredinciosul, pagânul care n-a auzit cândva cuvântul lui Dumnezeu si facea poruncile Evangheliei cu râvna înainte de a fi fost învatat de altul? Cerea cu evlavie si primea; cauta cu milostenie si afla; batea cu postul si rugaciunea si i s-a deschis. A trimis, spune [Scriptura], la Ioppe dupa Simon cel numit si Petru — o, dar minunat! o, binefacere uimitoare! —, care era gazduit de un oarecare Petru tabacarul, a carui casa era lânga mare. Vezi ca îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar si numele celui ce-l primea si locul unde era gazduit? Iar îngerul a facut acest lucru, ca sa nu se însele Corneliu si sa cheme pe altcineva în locul lui Petru si sa dea peste un lup în loc de un pastor.
Daca vrei si tu sa primesti pe adevaratul, credinciosul si alesul ucenic al lui Hristos, du si tu o asemenea viata, fa si tu fapte asemanatoare, cazi si cheama si tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post si rugaciune si vei deschide ochii sufletului tau sa vezi un asemenea om si tu, asa cum l-a vazut Corneliu pe înger. Imita-l pe el, cel necredincios, si tu cel ce spui ca esti credincios; pe el, pagânul si neînvatatul si tu cel ce te numesti crestin din pruncie, cel ce spui ca ai fost hranit cu învataturile Apostolilor si te înalti cu cugetul ascultând flecarelile celor mai neînvatati. Imita pe sutasul tu, care-ti conduci numai casa ta si în tot felul si purtarea de grija te îndreptezi pe tine însuti si pe cei ce sunt sub puterea ta. Daca dispretuiesti lucrurile ce se gasesc în puterea ta si în vointa ta, precum si poruncile lui Dumnezeu pe care le cunosti, nu le faci, ci esti nepasator fata de ele si nu te îndrepti nici pe tine însuti, nici pe cei pe care-i ai în stapânirea ta, spune-mi cum vrei atunci sa-ti arate Dumnezeu un învatator care sa te învete cele mai desavârsite si mai înalte? Si daca Dumnezeu nu ti-l arata, cum e cu putinta sa-l gasesti si sa-l recunosti? Sau cum îl vei primi fara sovaiala ca sfânt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plata de sfânt si drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau râvnitori si purtau de grija de mântuirea lor si începeau de la ei însisi cele ce privesc mântuirea, celor care, pe cât le era cu putinta, cautau pe Dumnezeu si lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit si atunci si le descopera si acum apostoli, proroci, drepti si sfinti, li i-a facut cunoscuti iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe niste învatatori ai evlaviei, ca pe niste mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au pazit si cuvintele lor ca pe niste legi dumnezeiesti si au primit si ei plata pe care le-a dat-o acelora, si chiar si acum, daca se gasesc unii ca aceia, vor primi plata ca si aceia. Dar pe cei ce dispretuiesc pe ceilalti si se socotesc pe ei însisi întelepti si se afla în negrija si nepasare si nu cheama pe Dumnezeu ca sutasul Corneliu si cei asemenea lui, cu toata râvna, cu milostenie, cu post si cu rugaciune, mai ales acum când aproape toti suntem învatati din copilarie de catre proroci, si apostoli voia lui Dumnezeu si cele de folos noua, pe unii ca acestia, spun, Dumnezeu îi lasa sa se gaseasca în ratacirile în care au cazut ei singuri, care, întunecati fiind de întunericul patimilor, poftelor, si voilor lor si umblând întru ele ca într-o noapte adânca, îsi gasesc si asemenea învatatori. Si pe drept cuvânt, caci stapânitorul întunericului are întotdeauna si slujitorii si ucenicii lui care umbla în întuneric, pe care unii ca aceia îi gasesc si-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gând cu ei si sunt învatati de acestia aceleasi lucruri pe care si le-au ales mai înainte si au preferat sa le faca ei însisi spre pierzania lor. Caci cine nu stie ca dintru început diavolul a ridicat împotriva prorocilor proroci mincinosi, împotriva apostolilor apostoli mincinosi, împotriva învatatorilor sfinti sfinti mincinosi si învatatori mincinosi, si se lupta în diverse moduri sa-i însele pe cei nepasatori cu cuvinte mincinoase si sa-i arunce în prapastia pierzaniei? Pe acestia i-a descoperit Apostolul zicând: „Va rog, fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si scandaluri împotriva învataturii pe care ati primit-o si departati-va de la ei. Caci unii ca acestia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecului lor, si prin vorbele lor frumoase si magulitoare însala inimile celui fara de rautate” [Rom 16, 17-18]. Deci cei ce vor sa fuga de unii ca acestia cum sfatuieste Apostolul, trebuie sa se separe de faptele întunericului, caci întrucât vor sa fie robi acestora si sa umble în întuneric, nu pot sa fuga de asemenea învatatori, nici sa vina la lumina adevaratilor învatatori.
Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptura care spune: „Vai celor întelepti pentru ei însisi si stiutori înaintea lor” [Is 5, 21], ia seama cu frica si cutremur la cele spuse. Caci cuvântul acesta este despre mântuirea sufleteasca, si daca vrei sa-ti agonisesti un barbat duhovnicesc si sfânt si un învatator adevarat, nu socoti ca ai putea sa-l recunosti tu însuti dupa stiinta ta, fiindca acest lucru e cu neputinta, daca nu te lupti înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugaciune si cu cerere necontenita, ca Dumnezeu sa-ti fie împreuna-lucrator si Ajutor spre aceasta. Si daca te-ai învrednicit sa-l gasesti cu ajutorul si harul lui Dumnezeu, atunci arata-i cea mai mare purtare de grija si râvna, multa smerenie, multa evlavie, cinste covârsitoare, credinta curata si nesovaielnica. De ce? Ca sa nu-ti câstigi osânda si pedeapsa în loc de rasplata, fiindca despre unii ca acestia a spus Mântuitorul nostru si Dumnezeu: „Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste, si cine va nesocoteste pe Mine Ma nesocoteste” [Mt 10, 40; Lc 10, 16]. Se cade, asadar, fratilor, sa-i primim pe unii ca acestia ca pe Hristos Însusi, pentru ca toate cele facute lor se raporteaza la Însusi Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, iar El si le împropriaza si le socoteste ca si cum le-ar patimi El Însusi; precum, iarasi, cele ce se fac învatatorilor mincinosi se raporteaza la antihrist, si cei care-i primesc, îl primesc pe acesta si pe însusi diavolul. Si sa nu pretexteze unii ca nu-i cunoaste zicând: „De unde as putea sa-i cunosc pe unii ca acestia? Si eu sunt om si nimeni nu cunoaste gândurile altui om decât duhul care locuieste în el.” Nimeni sa nu ia acest cuvânt drept un pretext întemeiat. Caci daca ar fi cu neputinta sa fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: „Feriti-va de proroci mincinosi”, adica de învatatori mincinosi „care vin la voi în blana de oaie, dar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor îi veti cunoaste!” [Mt 7, 15-16]. Deci, daca Stapânul Hristos spune adevarul, cum si spune, ne este cu putinta sa-i recunoastem dupa cele ce le fac si le spun. Sa spunem mai întâi care sunt roadele adevarului, ale Duhului Sfânt, iar apoi ni se vor arata si roadele celui potrivnic si rau, si din aceste roade veti cunoaste foarte bine cum sunt vaditi cei adevarati, drepti si sfinti si aceia care nu sunt asa si fatarnici; si eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mântuitorului si ale Sfintilor Lui Apostoli cu care voi încerca sa încredintez si iubirea voastra. Asculta deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: „Fericiti cei saraci cu duhul. Fericiti cei ce plâng. Fericiti cei blânzi” [Mt 5, 3-5]. Si iarasi: „Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi, rugati-va pentru cei ce va vatama si prigonesc” [Mt 5, 44]. „Cuvânt desert sa nu iasa din gura voastra. Amin, zic voua, pentru orice cuvânt desert oamenii vor da socoteala în ziua judecatii” [Mt 12, 36]. Si iarasi: „Daca nu va întoarceti si va faceti ca niste prunci, nu veti intra în împaratia cerurilor” [Mt 18, 3]. Si în alta parte spune: „În aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de veti avea iubire unii fata de altii” [In 13, 35]. Si iarasi: „Cum puteti crede, când primiti slava de la oameni, si slava de la Stapânul Dumnezeu n-o cautati?” [In 5, 44]. Caci „oricine se înalta pe sine însusi va fi smerit, si cine se smereste pe sine însusi va fi înaltat” [Mt 23, 12]. Si nu spune ca va fi înaltat în slava lumeasca, ci se subîntelege ca va fi înaltat tainic întru schimbare duhovniceasca. Acestea Domnul si Stapânul nostru Hristos le striga în chip vadit în fiecare zi. Asculta-l însa si pe Apostolul Pavel care spune: „Roada Duhului este iubirea, bucuria, pacea, marinimia, bunatatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curatia” [Ga 5, 22-23]; si iarasi: „Iubirea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, […] toate le sufera, toate le rabda; iubirea nu cade niciodata” [1 Co 13, 4-5,7].
Asculta-l si pe Ioan Teologul care spune: „Copilasilor, nu iubiti lumea nici cele din lume” [1 In 2, 15]. Caci iubirea lumii e vrajmasa fata de Dumnezeu. Astfel încât, fratii mei, cine iubeste lumea se face vrajmas lui Dumnezeu [Iac 4, 4]. Cine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni n-are parte de Împaratia Domnului nostru si Dumnezeu [1 In 3, 15; cf. I Co 6, 9-10]. În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu si copiii diavolului, dupa iubire si dupa ura [cf. 1 In 3, 10]. Caci cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe cei facuti de El, adica pe fratii sai. Iar cine uraste pe vreunul din fratii sai, acestea e nascut din diavolul, si iubirea lui Dumnezeu nu este în el [1 In 3, 8; 4, 20-21]. Deci cei ce au discernamânt, stiu în acest mod cine sunt fiii lui Dumnezeu si cine sunt fiii diavolului. Iar roadele Preasfântului si bunului Duh sunt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, asadar, sa vadim si roadele duhului celui rau, ca sa le recunoasteti si sa distingeti, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar si binele de rau. Luati aminte deci la Stapânul si Dumnezeul nostru iarasi Care zice: „Nu poate pomul bun sa faca roade rele, nici pomul rau sa faca roade bune” [Mt 7, 17]; si iarasi: „Omul bun din comoara lui buna scoate afara cele bune, pe când omul rau din comoara lui cea rea scoate afara cele rele” [Mt 12, 35]; si iarasi: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici si va învata asa pe oameni, foarte mic se va chema în împaratia cerurilor” [Mt 5, 19]; si ce spune, iarasi, despre carturari si farisei? „Leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor sa le miste nici macar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca sa fie priviti de oameni, caci îsi latesc filacteriile si maresc ciucurii de la poalele vesmintelor si le place sa stea în capul mesei la ospete si în bancile dintâi în sinagogi si sa li se plece lumea în piete si sa fie numiti de oameni: Rabi!” [Mt 23, 4-7]. Asadar, când vezi pe cineva care face ceva din toate acestea si cauta cu truda slava omeneasca, si calca poruncile lui Dumnezeu ca sa placa oamenilor, sa stii ca e un ratacit si nu spune adevarul. Fiindca zice Apostolul: „Câta vreme între voi este pizma si cearta si dezbinari, nu sunteti oare trupesti?” [1 Co 3, 3]. „Iar omul trupesc si sufletesc nu cuprinde, nu primeste cele ale Duhului, caci pentru el sunt nebunie” [1 Co 2, 14]. Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vadit ca n-are în el nici pe Duhul; si cine n-are în el Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos, precum întareste Pavel zicând: „Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos acela nu este al Lui” [Rom 8, 9].
Ai auzit acum care sunt ai lui Hristos si care sunt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur ca aceia care sunt atenti îi recunosc usor si pe cei buni si pe cei rai; fiindca cei ce nu sunt atenti nu-i recunosc nu numai pe ceilalti oameni, dar nu se recunosc nici macar pe ei însisi. Pentru ca atunci când cineva are griji si împrastieri, ca si cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, si-si petrece zi si noapte numai în lucrurile lumesti si nascoceste feluri cum sa câstige, sa-si faca case frumoase, îsi strânge multime de dobitoace, animale si sclavi si-si agoniseste vase, haine si covoare scumpe, si-si face orice alt capriciu si desfatare trupeasca, unul ca acesta — spune-mi! — se recunoaste pe sine însusi? Nu. Nu se recunoaste, desigur, nici pe sine însusi, nici cele facute de el. Se cunoaste pe sine numai ca e acelasi, dar prin cele ce face arata ca nu se cunoaste pe sine însusi si starea lui, nici nu stie ce face. Caci vietuieste ca si cum ar fi nemuritor, si cu gura spune ca azi suntem iar mâine nu mai suntem, dar prin lucrurile pe care le face pregateste cele pentru al caror sfârsit bun e nevoie de multi ani. Marturiseste ca lucrurile lumii sunt nimic si trecatoare, dar se sfadeste si lupta cu fratele sau pentru ele. Spune cu întelepciune: „Sunt pulbere si cenusa”, si se gateste cu podoabe si prin aceasta arata ca e mai presus decât ceilalti oameni. Asculta dumnezeiestile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce traiesc în desfatari tolaniti pe cuverturi delicate [Am 6, 4] si depune orice straduinta ca sa-si faca patul din camera sa mai stralucitor, cuverturile lui mai delicate si masa lui mai bogata si gatita, iar acest lucru îl arata nu numai mirenilor asemenea lui, dar si monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admira aceste lucruri, dar se si întristeaza pentru cei ce le au si-i plâng pentru nestiinta lor. Caci pentru cele de care s-ar cadea sa se rusineze când atâtia frati sau, mai bine zis, Hristos, flamânzesc, ei se lauda si se trufesc socotindu-le podoaba si nu simt ca prin cele ce fac dau marturie despre ei însisi ca sunt lacomi, nedrepti cu saracii si nemilostivi. Asadar, — spune-mi! — unul ca acesta cum se va cunoaste pe sine însusi? În ce stare se gaseste si caror patimi e înrobit? Cu adevarat nu se cunoaste pe sine însusi, chiar daca i se pare ca se cunoaste. Iar cel care nu se cunoaste pe sine însusi si starea lui, cum va putea sa-l cunoasca pe altul si patimile altuia? Cum poate orbul sa-l distinga pe altul si sa recunoasca daca e orb sau vede? Nu, nu e cu putinta. Deci, precum spuneam, copilul si fratele meu, daca n-ajunge cineva sa se cunoasca mai întâi pe sine însusi si neputinta lui prin milostenie, prin post, prin priveghere si rugaciune necontenita, acela nu poate sa cunoasca nici ca fara un parinte duhovnicesc, o calauza si un învatator, e cu neputinta ca omul sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu si sa vietuiasca virtuos si sa nu fie prins de cursele diavolului. Si cel care nu stie aceasta, e de presupus ca acesta n-are nevoie de învatatura, sfat, povatuire sau ajutor de la altii, si e plin de mândrie, fara ca macar sa simta ca nu stie nimic, si se gaseste în adâncul nestiintei sau, mai bine zis, al pierzaniei, si nu poate întelege nici macar ca se afla împreuna cu cei pierduti. Fiindca aceasta nestiinta e ca o albeata pe ochii spirituali ai sufletului si nu ne lasa sa privim limpede, ca sa iubim lumea si lucrurile lumii. Caci pe cât se departeaza mintea noastra de amintirea lui Dumnezeu, de moarte si de judecata viitoare, si nu socoteste cele bune ce sunt pastrate pentru drepti, nici chinurile focului vesnic, întunericului, scrâsnirii dintilor, pe care le vor primi pacatosii carele cufunda cu totul în griji si în închipuirile lumii, adica în bogatie, slava si desfatare si în toate celelalte lucruri lumesti pe care oamenii le socotesc slavite si stralucite, pe cât — zic — se preda mintea noastra acestora, pe atât se învârtoseaza mai mult si încetul cu încetul se tulbura si întuneca si întreaga minte ajunge ca acoperita de un val, iar atunci vin nestiinta desavârsita si uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, când David a pacatuit si a patit acelasi lucru, a chemat pe Dumnezeu si a zis: „Descopera ochii mei si voi întelege minunile din Legea Ta” [Ps 118, 18]. Ai vazut ca ochii îi erau acoperiti? Ai vazut ca a strigat lui Dumnezeu sa i-i descopere? Acelasi lucru fa-l si tu, copilul meu si Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.
Daca vei asculta si-ti vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întâi te vei cunoaste pe tine însuti si starea ta, apoi si toate cele pe care ti le-am spus mai sus si-i vei socoti din toata inima ta drept sfinti si mai presus decât tine nu numai pe cei evlaviosi si virtuosi, dar si pe orice om, mic si mare, drept si pacatos, ba chiar si pe cei ce pacatuiesc în chip vadit. Si acest lucru îti va fi semn vadit atât pentru tine, cât si pentru oricare altul, ca ai primit iertarea pacatelor tale, când vei ajunge la aceste masuri si la aceasta stare buna; fiindca sfânta smerenie care se gaseste în aceste masuri si în cel care a ajuns la ele, îi daruieste mai întâi harisma de a gândi ca nu e nimeni dintre toti oamenii mai pacatos decât el sau mai josnic si de nimic decât el, si de a se socoti pe sine însusi pacatos cu toata simtirea sufletului sau si cu toata certitudinea, si ca el singur va pieri si va fi predat osândei [iadului]. Deci, dragul meu copil si frate, lupta sa dobândesti aceasta smerenie si nu spune „acest lucru e cu neputinta pentru mine”; nici, iarasi, „acest lucru e potrivit monahilor si nu celor ce se gasesc în lume”; fiindca Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor si nu le-a poruncit separat pe unele monahilor iar pe altele mirenilor. Si acestea le-au realizat si stramosii dinainte de Legea lui Moise si cei de dupa ea. Asculta-l pe Iov care spune: „Sunt pamânt si cenusa” [Iov 30, 19; Fc 18, 27], si pe David care zice: „Iar eu vierme sunt si nu om” [Ps 21, 7]. Ai vazut cuvinte de smerenie? Ai vazut suflet care se socoteste pe sine însusi mai dispretuit decât orice om, mic si mare? Imita, asadar, si tu pocainta lui David si atunci vei dobândi smerenia lui. Caci prin smerenie se risipeste pâcla nestiintei care a acoperit mintea si se scutura acoperamântul ei; iar când mintea s-a descoperit, atunci ne cunoastem si pe noi însine si vedem si starea noastra care e, vedem si ranile si întinaciunile sufletului nostru. Si atunci nu numai ca gândim si vorbim smerit, dar ne rusinam si de soare si de stele si de toate fapturile lui Dumnezeu care au fost facute pentru noi, iar noi L-am mâniat pe Dumnezeu Care le-a facut si am calcat nu numai o porunca, ci pe toate, si nu mai îndraznim nici macar sa ne ridicam ochii si sa privim si nu ne mai socotim vrednici nici macar sa mâncam din roadele pamântului, ci noi însine spunem ca e drept sa murim de foame si de sete. Si nu mai putem nici macar sa ne uitam la icoanele lui Hristos si ale Sfintilor Lui, întrucât suntem întinati, împutiti si pacatosi, ci ni se pare ca sfintele icoane ne înghit si pe noi si faptele noastre. De aceea nici nu mai îndraznim sa ne apropiem de ele si sa le sarutam, si socotim o mare rusine sa apropiem buzele noastre necurate si întinate de cele curate si sfinte. Iar când vrem sa intram în biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frica si cutremur, ca unii care intram cu nevrednicie, ca nu cumva sa nu se rupa în doua podeaua bisericii si sa cadem de vii în iad. Acestea si altele mai multe ne învata sfânta smerenie, si ea ne preface, ne schimba si oarecum ne creeaza si ne face smeriti, astfel încât de acum încolo, daca vom vrea, sa nu mai putem gândi sau sa spunem despre noi însine vreun lucru mare si înalt, ci sa ramânem înlemniti si inscriptionati ca niste statui. Aceasta sfânta smerenie ne învata ca nu putem învata nimic bun fara învatator, iar celor ce ne întreaba si ne spun: „Oare stii ce citesti?”, ea ne învata sa le raspundem: „Cum putem întelege cele ce le citim, daca nu ne va calauzi cineva?” [cf. Fapte 8, 30-31]. Ea ne învata sa nu umblam pe calea pe care n-o cunoastem fara calauza; ea ne porunceste ca atunci când vrem sa ne pocaim, sa nu ne apropiem de Dumnezeu fara un mijlocitor si calauzitor. Caci daca ne îndeamna sa ne rusinam de cer, de pamânt si de fapturile lui Dumnezeu si sa avem frica de icoana Mântuitorului si a Sfintilor Lui si sa nu ne apropiem de ele si sa le sarutam, cu cât mai mult ne va face sa nu ne apropiem fara mijlocitor de însusi Facatorul, Stapânul si Dumnezeul a toate? Caci chiar daca este foarte iubitor de oameni, El se bucura însa mult de smerenia si mâhnirea noastra si lauda mult faptul de a ne socoti pe noi însine nevrednici sa ne apropiem de El singuri, fara un mijlocitor. Vrând Stapânul nostru si Dumnezeul sa ne arate si într-un alt mod ca de Dumnezeu se cade sa ne apropiem printr-un mijlocitor, asa cum si în toate celelalte ni S-a facut model si exemplu, asa si aici El însusi S-a facut cel dintâi Mijlocitor al firii noastre si a adus-o la Tatal Sau si Dumnezeu; dupa care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri si apropieri pe Sfintii Sai Apostoli, iar acestia, la rândul lor, au adus la Stapânul Hristos pe toti cei care au crezut în El. Acestia au ales si au hirotonit si urmasi ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, acestia pe altii, acestia iarasi pe altii, si acest lucru se pastreaza prin succesiune pâna astazi. Si Dumnezeu nu vrea sa calcam aceasta porunca si predanie speciala a Lui, ci sa ramânem în cele pe care ni le-a hotarât; de aceea spune: „Nimeni nu vine la Tatal decât numai prin Mine” [In 14, 6]. Astfel, nimeni nu vine la credinta în Sfânta Treime cea de-o-fiinta, daca nu e învatat de un învatator dogmele credintei; si nimeni nu e botezat fara preot si nu se împartaseste el însusi cu dumnezeiestile Taine, iar cine nu e botezat si nu se împartaseste din preacuratele Taine nu va dobândi viata vesnica, cum spune El însusi: „Cine crede si se boteaza se va mântui, iar cel ce nu crede se va osândi” [Mc 16, 16]; si iarasi: „Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui nu veti avea viata întru voi” [In 6, 53-54]. Asadar, întrucât fara Botez si fara împartasirea dumnezeiestilor Taine nici un crestin nu se poate învrednici de viata vesnica, si aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfintilor Apostoli, nici al Sfintilor nostri Parinti care au fost dupa Sfintii Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sunt si traiesc acum si petrec împreuna cu noi, e vadit atunci ca acelea pe care aceia le-au împartasit celor ce erau atunci în lume aceleasi ni le dau si acestia noua; si asa cum aceia botezau cu apa si cu Duh Sfânt, asa fac si ei astazi; aceia dadeau Trupul si Sângele lui Hristos, aceleasi ni le dau si ei noua; si nici cei, ce se botezau sau împartaseau atunci n-aveau nimic mai mult decât noi, nici noi care ne botezam si ne împartasim acum n-avem nimic mai putin decât ei. Aceia învatau credinta în Hristos si Sfânta Treime cea de-o-fiinta si nedespartita, adica în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, aceleasi ne învata si acum parintii nostri. Asadar, din acestea a devenit evident pe scurt — caci nu scriu toate, ca sa nu întind prea mult cuvântul — ca orice au facut credinciosilor atunci Apostolii si orice i-au învatat, aceleasi ni le fac acum si noua parintii nostri duhovnicesti, adica arhiereii si preotii, în mod identic si fara sa lipseasca ceva; ne învata si povatuiesc ca si aceia. Si fiindca nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sunt si ei fii ai Apostolilor si apostoli. Si aceia care nu-i primesc nici nu asculta cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicându-le: „Amin, zic voua: mai usor va fi locuitorilor Sodomei si Gomorei decât voua” [Mt 10, 15], fiindca a spus Apostolilor: „Cine va pizmuieste pe voi pe Mine Ma pizmuieste, si cine va asculta pe voi pe Mine Ma asculta. Cine va nesocoteste pe voi, pe Mine Ma nesocoteste. Iar cine Ma nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine” [Mt 10, 40; Lc 10, 14. 16]. E vadit ca aceleasi lucruri le spune si celor ce sunt acum si celor ce vor fi dupa aceea asemenea acelora, si aceia care nu-i primesc nici nu-i asculta, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe însusi Hristos, nici nu-L asculta, ci-L nesocotesc si prin aceasta nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu si Tatal Care L-a trimis. Sa stii, deci, copilul meu iubit, ca în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoti sau arhierei nu mai cinsteste, nu mai iubeste, nu se mai teme sau primeste pe cineva ca apostol al lui Hristos si ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile vesnice pe care le va darui El lor, ci toti ne dispretuim si defaimam unii pe altii: monahii învinuiesc pe monahi, preotii pe arhierei, mirenii pe toti si unii pe altii, si nimeni nu se mai gândeste cum a fost vechea Biserica a lui Dumnezeu. Si asa cum a hotarât Dumnezeu în ea mai întâi Apostoli, în al doilea rând proroci, în al treilea rând învatatori, si ceilalti pe care-i enumera Apostolul [Pavel; cf. 1 Co 12, 28], tot asa în chip asemanator e Biserica lui Dumnezeu si astazi, si de aceea cei care o prezideaza trebuie sa-i primeasca pe unii ca apostoli, pe altii proroci si pe altii ca învatatori.
Dar noi am uitat cu desavârsire toate acestea si ne trufim unul împotriva altuia, si pe cel care ieri m-a botezat si m-a eliberat de moarte si de stricaciunea sufletului si m-a umplut de harul Duhului Sfânt si m-a dezlegat de pacat si m-a cuminecat cu preacuratul Trup si mântuitorul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos si m-a facut fiu al lui Dumnezeu — si ce altceva mai mult le faceau odinioara crestinilor Apostolii? —, pe acesta mâine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindca socotesc acest lucru o rusine pentru mine, nici nu vreau sa ies în întâmpinarea lui când vine la mine si sa-l cinstesc si sa-l primesc cu toata diferenta; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Da-i raspuns ca stapânul are de lucru si nu poate sa-l primeasca”; si nu mai spun altele înca si mai rele decât acestea si mai de necinste pe care acestia le fac nu numai monahilor, dar si preotilor si chiar celor ce-i marturisesc si-si închina acestora sufletele lor. Chiar si pe cel pe care azi si l-a ales sa aiba parinte duhovnicesc si învatator prin marturisire, nu dupa putin timp, ci chiar în acelasi timp când spune ca e fiul sau duhovnicesc, se si trufeste fata de parintele sau duhovnicesc si în loc sa fie fiul sau duhovnicesc si ucenicul sau, devine el parinte duhovnicesc si învatator al lui si-l contrazice si-l nesocoteste, daca se întâmpla sa-i spuna ceva ce nu e dupa voia lui; si cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai stie ca are parinte duhovnicesc sau învatator. Si daca duhovnicul nu se duce la el si nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, daca nu cade la învoiala sa piara împreuna cu el, atunci îl lasa si cauta pe altul care sa-l urmeze în voile lui trupesti. Si asa toate cele duhovnicesti — cum le vezi si le stii si tu — sunt astazi amestecate si tulburate, si a disparut orice rânduiala si predanie a Apostolilor si s-au desfiintat toate poruncile lui Hristos. Si tot acest rau si aceasta surpare se face în generatia de acum fiindca toti îsi închipuie ca au învatat cele dumnezeiesti si stiu poruncile lui Dumnezeu si pot discerne cele ce le sunt de folos; si, pe lânga aceasta, fiindca socotesc ca toti preotii sunt pacatosi si nevrednici, dar sunt convinsi ca harul lui Dumnezeu lucreaza si prin cei nevrednici, si cred ca primesc darurile harului care se lucreaza în noi prin Duhul Sfânt si arvuna lucrurilor vesnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc spatele si-l urasc ca pe un pacatos si nevrednic de preotie; la fel si despre duhovnici îsi închipuie aceleasi lucruri: ca prin marturisirea pe care le-o fac primesc iertarea pacatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi socotesc ca n-au nici o virtute sau îndraznire la Dumnezeu si-i considera la fel ca si pe ceilalti oameni. Si mai cred ca toate cele ce se gasesc într-o asemenea stare le primesc si ei sau, mai bine zis, rapesc toate darurile duhovnicesti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în Hristos, fara sa dea cinstea si credinta cuvenita celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întâi Apostolii Stapânului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supusi lor. Si îndraznesc sa spuna ca Dumnezeu nu le cere sa dea aceeasi cinste si acum arhiereilor, preotilor, egumenilor si parintilor nostri duhovnicesti, ci, pentru ca au fost botezati de prunci, cred prin aceasta ca sunt dezvinovatiti pentru ca n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat nici n-au avut evlavie fata de el ca un parinte al lor. Si-si închipuie ca întrucât au învatat literatura sacra de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie si ca nu vor fi cercetati de Dumnezeu pentru ca au dispretuit pe învatatorii evlaviei si n-au vrut sa se lase învatati de ei; ci, întrucât li se pare ca sunt evlaviosi si vietuiesc înca si mai evlavios decât toti ceilalti, nadajduiesc ca se vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea si faptul ca-si spun numai pacatele, si le marturisesc si ca primesc iertare de la parintii lor duhovnicesti, li se pare ca e de ajuns pentru mântuirea lor si nu mai au nevoie sa aiba credinta în ei, nici sa le aduca cinstea si evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sunt apostoli ai lui Dumnezeu si mijlocitori si rugatori la El pentru ei. Astfel, toata lumea e plina acum de o astfel de ratacire si de un asemenea rau, si calcarea si dispretuirea unei singure porunci a rasturnat toata Biserica lui Dumnezeu; fiindca Biserica a ajuns la o asemenea neorânduiala si tulburare, ca aproape nu se mai vede deloc structura ei nici nu se mai recunoaste în noi drept o alcatuire a Trupului Stapânului, ci e ca si cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos nici n-am fi legati si lipiti unii de altii de Duhul de viata facator, nici nu mai acceptam sa ne lasam ziditi fiecare în cinul lui de catre Întâiul Arhitect al Bisericii. Drept pentru care suntem risipiti ca o materie neînsufletita, atât de mult ne-am facut robi voilor noastre si suntem stapâniti de poftele placerilor si am fost amagiti si risipiti de ele; ura si mândria pe care le avem ne-au separat si rupt unii de altii si am pierdut semnul distinctiv al credintei noastre, adica iubirea despre care Domnul a zis: „întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de veti avea iubire unii fata de altii” [In 13, 35]; caci atunci când o pierdem, în zadar ne mai numim crestini. De aceea, spune-mi — rogu-te! —, atunci când nu-i iubim pe parintii nostri duhovnicesti care ne-au dat atât de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui dupa har, mostenitori ai slavei Lui si copartasi ai tuturor celor de care am vorbit; daca, spun, nu-i iubim nici nu-i cinstim si slavim cum se cuvine si cum trebuie sa fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va încredinta ca avem iubire desavârsita fata de semeni si ceilalti frati ai nostri? Si, afara de aceasta, daca pe cei pe care-i avem mijlocitori si rugatori la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu sa ne dea iertarea pacatelor si sa ne faca prieteni cu El, daca pe acestia nu-i primim cu toata certitudinea si credinta ca pe niste sfinti, ci-i socotim ca niste pacatosi, cum mai nadajduim ca ni se va da iertarea desavârsita a pacatelor noastre? Caci zice Domnul: „Fie tie dupa credinta ta” [Mt 9, 29]. Si cu siguranta dupa masura credintei tale si precum crezi în ei, asa vei primi si iertarea pacatelor tale. Si daca e adevarat cuvântul Domnului care spune: „Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste si cine va nesocoteste pe voi pe Mine Ma nesocoteste” [Mt 10, 40; Lc 10, 16], ma mir atunci — cum spuneam mai sus —, de cei care nu-si pun în mintea lor ca noi se cade nu numai sa-i iubim pe toti oamenii, si mai cu seama pe fratii nostri dupa duh, dar si pe unul din barbatii duhovnicesti de acum se cade sa-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca sa primim prin el pe Hristos si se cade sa facem toate cuvintele lui ca si cum ar iesi din gura lui Hristos, cum oare atunci — zic — sau în ce alt chip vor putea credinciosii sa-L vada pe Hristos sau sa-L dobândeasca în ei însisi? Caci cei mai multi dintre noi nu-l cunoastem pe preotul care ne-a botezat si daca l-am cunoaste l-am trece cu vederea si l-am dispretui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu stim nici macar daca am fost botezati, iar daca nu o stim, cum anume sau din ce cauza am putea avea credinta? Sau cum sa socotim ca suntem botezati? Nu pot sa înteleg. Parinte duhovnicesc n-am cunoscut si daca l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un parinte. Învatator care sa ne învete evlavia n-am dobândit, si chiar daca am vrea sa dobândim, n-am face ceea ce el ne-ar învata. Ce sa mai spun nu stiu. Fiindca nu gasesc de unde anume sau de la care realizare a virtutii sa va numesc crestini. Om nenorocit si ticalos! Pentru ce nu-l cinstesti pe parintele tau duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindca — spune el — nu-l vad sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc.” Asta e un pretext zadarnic. Fiindca — spune-mi! — le pazesti tu oare mai bine decât acela si de aceea îl dispretuiesti si-l judeci? Si chiar daca ai pazi toate poruncile, nici asa nu s-ar fi cuvenit sa-l judeci nici sa-i întorci spatele sau sa-l defaimi si învinuiesti pentru nepasarea lui, ci s-ar fi cuvenit mai degraba sa-l cinstesti pentru lucrurile bune pe care ti le-a dat Dumnezeu prin el si sa-l faci partas la cele trupesti si sa-l rasplatesti pe cât poti pentru cele bune pe care ti le-a daruit, ca nu numai sa pazesti cele ce ti-au fost daruite de Dumnezeu prin el, dar si sa le înmultesti prin asemenea fapte. Acum însa, prin necredinta, nerecunostinta si nesocotirea pe care le arati fata de parintele tau duhovnicesc si învatatorul tau, nu numai ca ai pierdut ce ai primit, dar ai sters din tine însuti si însusi faptul ca esti crestin si ai pagubit pe Hristos. […]

  • Sfintii Parinti